Revenind asupra unei teme pe care a mai tratat‑o în cadrul rubricii de faţă, autorul se referă acum la ceea ce denumeşte transfer ilegitim de competenţă. Este vorba despre cazul în care un autor de o certă reputaţie într‑un domeniu oarecare ajunge să se pronunţe într‑un alt domeniu care, de fapt, îi este străin, cel al etnogenezei româneşti.
Cu delirul de nestăpânit, protocronist şi naţionalist‑vulgar, al unor incompetenţi patologici precum Napoleon Slăvescu, Daniel Roxin sau Dan Puric ne‑am acomodat oarecum, deşi ne pune pe gânduri numărul în creştere al cohortelor de consumatori ai unor asemenea idei aiuritoare despre primatul românilor în istorie şi despre originile lor fantasmagorice, pelasgo-celto-traco-daco-getico-gotice etc.
Publicul acestor baraguineli este alcătuit din naivi poate de bună credinţă, din amatori de senzaţional cu orice preţ sau din proşti de‑a binelea. Toţi au în comun incultura, rezultată dintr‑o instrucţie precară. M‑am referit mai pe larg la această problematică într‑o serie de articole care pot fi consultate în arhiva online a Ziarului de Iaşi.
Îngrijorător în sine, fenomenul „gândirii protocroniste” atinge cote alarmante şi îngrijorătoare când afectează persoane care, altfel, datorită poziţiei profesionale sau reputaţiei sociale, ar trebui să se bucure de prestigiu şi consideraţie publică. Nu afirma în cadru festiv-oficial mai an un fost preşedinte al Academiei că Eminescu a formulat, între altele, teoria relativităţii înainte de Einstein?
Chiar dacă, tras probabil de mânecă, reputatul fizician şi‑a retras ulterior afirmaţiile, gândul protocronist îşi luase cu ingenuitate zborul! Un „critic şi istoric literar” prolific, cunoscut şi ca impenitent academolatru, nu oboseşte de ani buni să ne restituie un Eminescu neverosimil, nu doar ca poet absolut şi filosof original, ci, deopotrivă, ca teolog, estetician şi om de ştiinţă multilateral, lingvist de mare suprafaţă, egiptolog şi sanscritist etc., etc.
Mai recent, onorabilul creator al unui „model ontologic eminescian” ne informează că, nici mai mult, nici mai puţin, Eminescu a avut meritul de a fi vorbit şi despre cuantele din fizică, cu câteva decenii bune înainte de Max Planck. Din acelaşi loc de unde am cules această enormitate, mai aflăm că un cunoscut poem eminescian „s‑a dovedit o performanţă inegalabilă, răvăşitoare”, că puţini au fost cei care au înţeles că „întreaga lui operă se anunţă în grozăvia mărturisitoare” a unui vers eminescian şi că, nu se putea altfel, „Eminescu s‑a apropiat de ortodoxia strămoşească în postura nu de teolog, ci de filosof”.
Uimirea ne cuprinde şi atunci când un profesor universitar de logică şi fost parlamentar profesează idei aberante despre originea românilor, cu atâta convingere, încât nu ai cum să îţi reprimi primul impuls, acela de a căuta repede lucrările sale de logică, pentru a vedea dacă acestea au de‑a face, realmente, cu logica!
Fenomenul pe care doresc să îl analizez mai în detaliu, pornind de la cazuri concrete, este cel care poate fi definit drept un transfer ilegitim de competenţă. Nu pot să îmi dau seama cu precizie ce fel de mecanică secretă mental-sufletească se petrece în conştiinţa unui, să zicem, medic, fizician, agronom sau jurist respectabil, pentru ca, bazându‑se pe o competenţă profesională oarecare, recunoscută, să simtă chemarea de a se pronunţa asupra unor probleme dificile referitoare la etnogeneza românească, asupra cărora specialiştii veritabili, istorici, arheologi, lingvişti, nu au ajuns încă la un consens deplin.
Asemenea „erudiţi” amatori par să aibă convingerea că lor le‑a fost încredinţată misiunea de a dovedi, mai „patriotic” şi mai de‑a dreptul, ceea ce nu le reuşeşte specialiştilor autentici, şi anume dăinuirea neîntreruptă şi milenară, statornicia şi dârzenia populaţiei autohtone, adică a românilor, rolul fundamental al românilor în istorie.
Primul caz pe care îl abordez este cel al unui cunoscut hispanist, decenii în şir profesor de literatură spaniolă la Universitatea din Bucureşti şi reputat traducător din literatura spaniolă şi latino-americană. Dincolo de competenţele sale reale şi necontestate, domnul profesor investeşte multă energie şi fantezie în construcţia unei teorii proprii despre originea şi evoluţia istorică a unor cuvinte româneşti de importanţă maximă, cum ar fi voievod şi cneaz.
Ideile sale au fost expuse pe larg în diferite articole publicate în ultimii ani în reviste respectabile precum România literară şi Convorbiri literare sau în publicaţii de mâna a doua şi au fost sintetizate de autor într‑o recentă intervenţie radiofonică.
Iată un fragment din acest delir radiofonic însufleţit de un patriotism „sincer”, la care nu ştii ce să „admiri” mai degrabă: siguranţa de sine a omului convins că deţine adevărul, modulaţia discursivă impecabilă sau încălcarea regulilor elementare ale logicii, împreună cu ignorarea suverană a principiilor gândirii filologico-lingvistice elementare şi ale analizei critice a documentelor istorice.
Reproduc in extenso un fragment mai amplu, atât pentru „splendoarea” lui intrinsecă, dar şi pentru a justifica afirmaţiile pe care le voi face pe marginea conţinutului (transcrierea de pe bandă magnetică îmi aparţine): „Denumirile cneaz şi voievod apar în cadrul vieţii creştine care, la Dunărea Mijlocie şi la Dunărea de Jos, se folosea de limbile latină, greacă şi mesogotică, aceasta din urmă nefiind altceva decât limba autohtonilor în mare parte creştini, cărora episcopul Ulfíla le oferă în veacul al IV‑lea întregul text al Sfintelor Scripturi. […]
În terminologia instituţiilor medievale româneşti întâlnim perechile de termeni duce şi voievod, jude şi cneaz. Aşa cum judeledin iudex şi ducele din dux atestă statornicia populaţiei autohtone romanizate la Dunărea de Jos, tot astfel voievodul din voievodă şi cneazul din scalchinásus [ar trebui ortografiat, probabil, skalkinasus] atestă statornicia getică neromanizată şi apoi a mesogoţilor cu populaţia romanizată.
Avem de a face în mod cert cu unul din cazurile semnalate până acum în mai multe rânduri şi anume cu o schimbare treptată de terminologie. La început, cuvântul de origine getică voievod a desemnat probabil pe judecătorul-martor al unei instituţii autohtone şi a coexistat cu termenul latin jude, de unde judecia.
Mai târziu, când din atribuţiile civile se dezvoltă şi cele militare, a început să coexiste cu ducii, cum sunt numiţi de Anonim voievozii Glad, Gelou şi Menumorut. Este de presupus aşadar (vezi Gheorghe Cronţ), că voievodatul continuă o instituţie cu caracter străvechi, aceea a jurătorilor, care aveau calitatea de martori, decurgând din iniţierea în datele cauzei, şi erau, citez, un fel de anchetatori şi martori pregătiţi, cunoscători ai obiectului litigiului.
Se cuvine de asemenea să remarcăm, în sprijinul simbiozei romanico-mesogotice cu baze profunde, faptul că, potrivit unor etimologişti ai limbii mesogotice, ca Feist, bunăoară, vodă din voievodă ar putea proveni din latinescul vas, cu genitivul vadis, ‚chezaş, chezăşie’, mai precis, ‚cel care garantează cu o cauţiune pentru altcineva că se va prezenta în termen la judecată’.
După creştinare, decisiv a fost, neîndoielnic, factorul religios. Termenul s‑a impus ca urmare a respectării stricte a normelor de viaţă creştină, a legii, prin excelenţă în Evul Mediu timpuriu, când calitatea de martori ai lui Hristos îi caracterizează net o bună perioadă de timp deopotrivă pe daco-romani şi pe mesogoţi şi gepizi, în contrast cu valurile ulterioare de barbari păgâni.
Omul credincios al locului îşi asuma cu hotărâre martiriul pe făgaşul lingvistic latin, sau mucenicia, pe făgaşul mesogotic, din moţ ‚curaj, dârzenie, răbdare’, de unde se trag moţii din Apusenii noştri. Altfel spus, pentru a reveni la instituţiile aici în discuţie, îşi asuma calitatea de martor, voievod al lui Hristos, care îi guverna întreaga existenţă.
De aceea, sfinţilor arhangheli-luptători şi se spune şi «sfinţii mucenici-voievozi». Să vedem în continuare câteva pasaje biblice semnificative pentru evoluţia semantică pe care o examinăm.ˮ (Va urma)
Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Sursa: Ziarul de Iași
