De pe toată suprafața bătrânului continent, Europa de Est este singura zonă geografică unde creștinismul își menține relevanța socială. Polonezii, ungurii și croații nu se rușinează de moștenirea primită din străbuni.
Nici țara noastră, s-ar părea, nu face excepție. Cu toate acestea, în Parlamentul României – forul unde se decid legile, adică bornele axiologice ale comportamentului comunitar – n-avem prea mulți oameni pătrunşi de frica de Dumnezeu şi nici foarte familiarizați cu preceptele unei etici evanghelice. Face cineva din sprijinul iniţiativelor pro-vita o prioritate? Are Biserica politicieni și medici angajați în reducerea ratei avortului? Există o pastorație care să vizeze explicit problema consumului de droguri?
Poate creștinismul nostru s-a mulțumit să încurajeze doar întâlnirea privată cu textele sacre (Biblia, înainte de toate) sau experiența liturgic-sacramentală a harului divin.
Cu toate acestea, secularizarea profundă a Occidentului ne vorbește despre importanța recuperării tonului profetic al mărturiei creștine.
Avem nevoie de voci curajoase care să se opună aroganței experților care, fie la Bruxelles, Washington DC ori București, invocă axiomatic preceptele ateismului și ale moralei relativiste, pentru a trasa noile linii ideologice ale progresului istoric, nu foarte străine de logica lui Marx.
Teologia nu poate fi relevantă, în secolul XXI, dacă nu răspunde la încercările repetate ale intelighenției globaliste de-a uzurpa autoritatea spirituală, etică și culturală a Bisericii universale. Să privim spre noile conținuturi de cunoaștere ventilate de avocații LGBTQ: cum definim omul? Dar frumusețea orașelor? Cum se articulează, din perspectiva nihilismului post-modern, raportul între sacru și profan? În ce fel se pregătește creștinismul european să confrunte fenomenele migratorii și, mai cu seamă, exportul de populație africană de religie musulmană?
După faimoasa conferință susținută, acum aproape douăzeci de ani, de Papa Benedict al XVI-lea, regretatul cardinal german Ratzinger a fost insultat. Motivul? Pledoaria inteligentă făcută-n favoarea dialogului între credință și rațiune, plecând de la caracterul central al revelației Logosului divin.
Și creștinismul est-european trebuie să se pregătească să răspundă provocărilor spirituale venite din sfera decadentă a lumii apusene. Deși a asimilat într-un mod nuanțat și genial culorile lingvistice și culturale ale fiecărei comunități istorice din Balcani, Ortodoxia nu poate fi redusă la folclor, paseism anacronic, discurs pășunist ori etalarea unor superbe straie naționale. În egală măsură, mișcările evanghelice n-au cum să câștige dezbaterile din mediul universitar dacă refuză conversația cu filozofia, istoria, filologia, arhitectura sau artele frumoase.
Putem redeveni sarea pământului doar dacă ne vom lăsa inspirați și modelați de măreția creștinismului alexandrin sau de figurile glorioase ale Antichității târzii, de la Părinții capadocieni sau Fericitul Augustin până la Benedict al Nursiei. Avem nevoie să pricepem ceea ce Părinții Bisericii înțelegeau instinctiv: diferența radicală între Împărăția lui Dumnezeu și lumea Cezarului. Doar arătând că Biserica nu funcționează după logica veacului vom putea deveni atractivi pentru neofiți.
Da, istoria biblică abundă în exemple fericite de oameni aleși, pe care Providența i-a utilizat spre binefacerea poporului evreu: de la Iosif din Egipt (ajuns prim-ministru) până la Regele David (uns de Samuel cu pecetea Duhului și devenit arhitect al unificării celor douăsprezece triburi mozaice) sau Daniel, chemat să-și tâlcuiască profețiile în fața unui rege babilonian, precum Nabucodonosor al II-lea.
În egală măsură, istoria Bisericii este nelipsită de politicieni care, în poziția de împărați, duci sau voievozi, au construit legătura între tron și altar: de la Constantin cel Mare sau Charlemagne până la Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu… Ctitoriile lor împodobesc și astăzi zestrea culturală a Moldovei și Țării Românești.
Chiar și după sfârșitul epocii medievale, figuri luminoase ale modernității europene, precum mitropolitul Andrei Şaguna, au căutat să alieze clerului înalt și laicatul educat pentru a întări corpul bisericesc, oferind națiunii române o veritabilă elită profesională, dornică să lupte politic atât pentru drepturile fundamentale ale ortodocșilor din Transilvania, cât și să lumineze spiritual viața credincioșilor: Onisifor Ghibu prin asumarea pedagogiei, părintele Dumitru Stăniloae prin adoptarea paradigmei neo-patristice în sânul teologiei de catedră, Octavian Goga prin chemarea poeziei. Alianţa dintre un ierarh inteligent ca Andrei Şaguna (1808-1873) şi un filantrop neobosit ca Emanuil Gojdu (1802-1870) a făcut minuni.
Spiritul antreprenorial al marelui Gojdu n-a slujit doar zidurilor din piatră, ci a hrănit mai curând sufletele unor elevi și studenți însetaţi de cunoaştere și îndrăgostite de carte. Prin mii de burse (puse la dispoziţie din fonduri private) s-a putut naşte crema culturală a Transilvaniei din prima jumătate de veac XX. De rezultatul acestor investiţii a beneficiat întreaga suflare românească.
Unde ne aflăm astăzi?
Cum răspundem la abandonarea religiei și a naționalității? Cum răspundem la provocările tinerelor generații, atrase de meta-verse, inteligența artificială sau cocaina reală ori digitală? Cine mai poate predica un creștinism al libertății capabil să asume crucea responsabilității individuale? Ce facem pentru a readuce-n prim plan virtutea ascezei, cinstea sau frugalitatea?
Decenii la rândul, Europa post-belică a cunoscut momente de relaxare, bunăstare sau poate chiar huzur. Astăzi, criza datoriilor suverane a statelor, prăbușirea instituțiilor tradiționale (familie, biserică, națiune), iarna demografică și noile valuri migratoare amenință bătrânul continent cu o veritabilă prăbușire a structurilor de civilizație.
Din Lampedusa sau Palermo până-n Atena, Malaga sau Tesalonic, noile generații de europeni se simt condamnați la o experiență simultană a perversității și a diversității, sinonimă cu iadul TurnuluI Babel. Pe lângă sclavia financiară a milioanelor de tineri care n-au familii și nu dețin proprietăți, putem vorbi și despre criza existențială a Occidentulului ateu, incapabil să ofere oamenilor un răspuns la problematica sensului. Vitalismul sexual, estetismul neo-nietzscheean sau chiar stoicismul unui Marc Aureliu nu oferă răspunsuri satisfăcătoare-n fața experienței morții.
Iată de ce creștinismul mai are o șansă. Omul ancorat într-o viaţă comunitară (să-i spunem pe românește: parohie) are întotdeauna mai multe bucurii decât insul condamnat la solitudine digitală. Creștinismul oferă, așadar, identitate și apartenență, dar și bucuria comuniunii cu drepții care s-au săvârșit: părinți, frați, surori, mentori, părinți spirituali și mentori de la distanță. Biserica locală are o funcție tămăduitoare și integratoare.
Există, apoi, vocația politică a creștinilor mărturisitori. De la Regele Mihai ori seniorul Corneliu Coposu și până la Ioan Alexandru, Doina Cornea sau Ion Raţiu, România a cunoscut oameni formidabili, capabili să trăiască zilnic (nu doar să proclame demagogic) idealul de slujire a poporului printr-o acțiune concretă-n agora cetății. Fără aceste exemple de onoare și demnitate, România ar fi fost mai săracă.
La îndemnul acestor lideri politici și sub influența unor preoți cu har, precum Părintele Galeriu sau părintele Nicolae de la Valea Plopului, românii s-au apucat să zidească biserici în țară și-n Diaspora, să întemeieze familii cu mulți copii, să construiască școli confesionale și grădinițe creștine, să dea naștere unor edituri, să tipărească milioane de cărți, să producă emisiuni radio sau TV, să studieze istoria comunismului, să finanțeze programe caritabile pentru cei nevoiași, să scrie texte apologetice, să construiască așezăminte creștine, pe scurt: să recupereze distanța dintre „chip şi asemănarea cu Dumnezeu”.
Înțelegem, așadar, că Biserica nu este compusă numai din sfinți ori sihaștri. Există un laicat curprinzător care-și poate spune cuvântul, cum s-a întâmplat și la Referendumul pentru familie. Chiar dacă unii și-ar dori să vadă privatizarea completă a sentimentului religios, românii evlavioși se încăpățânează să facă pelerinaje și, la o adică, chiar marșuri pentru viață…
Creștinii nu se pot situa „dincolo de bine şi de rău”. Noi avem mereu ceva nobil de apărat: nu doar trecutul muzeal şi glorios al înaintașilor, ci şi chipul fragil al viitorului.
Oricare ar fi sensibilităţile noastre politice (social-democrate, naționalist-populiste, libertariene, conservatoare, creştin-democrate), mi se pare important ca toți creștinii să se exprime fără timiditate-n spaţiul public.
Da, experiențele politice ale creștinismului românesc sunt amestecate. Dar nici intelectualii publici n-au rezistat mai bine sub viforul totalitarismelor.
Biserica Ortodoxă Română a dobândit autocefalia-n anul 1925 şi a trebuit să supraviețuiască sub o patru dictaturi (de la Regele Carol al II-lea până la dictatura legionară, guvernarea mareșalului Ion Antonescu și până la bolșevizarea țării sub Ana Pauker și Gheorghe-Gheorghiu Dej). S-au comis numeroase erori instituționale, dar s-au împlinit și destine unice, chemate la martiraj ori sfințenie.
Dacă studiem mai atent istoria modernă a creștinismului răsăritean, vom descoperi figuri excepționale, precum filozoful Vladimir Soloviov, Nicolae Berdiaev sau părintele Serghei Bulgakov, care au încercat să reflecteze sistematic asupra doctrinei sociale a Bisericii, amendând atât excesele tribalismului etnic, cât și capcanele internaționalismului marxist.
Pare să revină unei noi generații sarcina de-a negocia raportul dintre creștinismul est-european și formele politice ale veacului XXI. Dacă sistemele de guvernare caută să evite experiența iadului social, teologia e preocupată să ne ofere pregustarea raiului.
Prinși între aceste două deziderate nobile și legitime, creștinii vor fi chemați să respingă orice cult al vițelului de aur, adică idolatria banului, dar și orice mistică a puterii, definitorie pentru figura Faraonului.
