Fără să fie expuși la riscul depresiei, oamenii tradiției găseau un tâlc adânc în experiența singurătății. Țăranii (care n-aveau în buzunare Xanax și Prozac) își luau timp să vadă cerul.
Ce descopereau privind către bolta albastră? Cartea Naturii și epifania unei ordini transcendente. Stelele nu erau aștri coruptibili, ci semne ale Proniei dumnezeiești. Contemplai Calea Lactee, ascultai greierii și purtai un dialog despre moarte și despre viață. Te înălțai, astfel, deasupra mizeriei umane.
În timpul zilei, singurătatea îți scotea în cale mierla, cucul, fluturele sau privighetoarea. Sunetele și culorile aduceau cu sine tot atâtea mângâieri. Simfonia anotimpurilor părea să aibă un dirijor ascuns. Orășenii de azi cu greu mai aud triluri de păsări.
Palpitul vieții e înlocuit cu ecrane mari, obiecte din plastic și pixeli. Ne punem căști sau dopuri în urechi pentru a diminua zgomotul din trafic (huruit de mașini, claxoane, muzica din vecini). Decibelii bodegilor acoperă neliniștea inimii.
Cerul înstelat, oare, cine-l mai vede?
Mihail Neamțu
