Cineva spunea că, în lumea largă, suma viciilor e constantă. Poate. Mai cred, însă, că există momente stelare în istoria oricărui popor („orele astrale ale omenirii”, cum spunea Stefan Zweig). Ele apar când încetăm jocul învinovățirilor reciproce.
Ne asumăm, în schimb, posibilitatea dispariției. Simțim că nu mai avem (aproape) nimic de pierdut. Vorbim doar despre ceea ce ne ține împreună, ne încordăm ultimul resort al voinței colective și ceva miraculos se produce.
1916-1918 a fost o perioadă cumplită și, totodată, providențială în istoria României moderne. Avem totul de învățat din lecția Primului Război Mondial: deplina umilință și aproprierea unei neașteptate măreții istorice.
Dacă mă uit astăzi la actorii spațiului public din România, dezastrul este evident. Ne auto-sabotăm cu fanatism.
Este evident că n-avem nicăieri instituții imaculate. Motivul e simplu: oamenii care le conduc sunt, fără excepție, imperfecți. Unii se străduiesc mai mult, alții sunt mâncați de cinism, perfidie și lăcomie. Înșelarea de sine e boala veacului.
Din acest motiv, nu cred că proiectul România va fi relansat de un singur partid politic, condus eventual de un vijelios personaj mesianic. Nu trebuie să așteptăm salvarea României nici de la DNA, nici de la alte instituții de forță (deși este evident că hoția de lux a mafiei politicianiste trebuia stopată cumva printr-o pedagogie a fricii).
Sunt tot mai convins că e nevoie de echilibru și că partizanatul orb ne plasează pe o falsă… orbită. Nu sunt infailibili nici oamenii din SRI, SIE, Guvern, Parlament, presă, societate civilă, biserici sau mediul privat. Când spun asta, nu spun că suntem toți la fel, într-un mod tâmp și nediferențiat („toate partidele, aceeași mizerie”).
Dimpotrivă: cred că trebuie găsit pretutindeni aluatul bun care poate dospi toată frământătura. Mai avem totuși dascăli onești, medici competenți, diplomați harnici, judecători integri, primari care își dau silința, gazetari necorupți, preoți onești, studenți eminenți, oameni care ne fac cinste. De acolo pleacă primenirea.
Dacă vrem să ne salvăm ca țară, e important să începem cu noi înșine. În 1917, Regina Maria n-a dat vina pe blestemul istoric, nici pe armata dezorganizată ori pe instituțiile slabe moștenite de la Regele Carol. Refugiată la Iași, Regina a ales să facă lucruri simple: să oblojească rănile unor țărani din Moldova, să încurajeze surorile din spital ori să dea încredere generalului Averescu în posibilitatea victoriei.
Pentru a ieși triumfător dintr-o încercare grea, e suficientă uneori o faptă bună, un cuvânt de mângâiere, o noapte nedormită la căpătâiul aproapelui, un cearcăn, un surâs.
