Apologeții României profunde acceptau foarte greu e faptul că universul sătesc era vulnerabil faţă de transformări istorice implacabil: revoluția industrială, comerțul global, saltul tehnologic. Treptat, apărarea Evangheliei printr-o retorică pastorală a înstrăinat lumea urbană de mesajul credinței. Andrei Pleşu a taxat incongruența stilistică a celor care au stabilit echivalența dintre tradiție şi anacronism:
„Nu poţi mima candoarea analfabetă după ce ai înghiţit o bibliotecă. E o iluzie — şi o perfidie intelectuală — să-ţi imaginezi că la capătul mai multor ani de insomnie, de luxurie a minţii, poţi ieşi în lume cu un surâs inocent, de grăjdar idilic. E inevitabil — şi e cinstit — să te arăţi dinaintea lui Dumnezeu aşa cum eşti, cu cearcănele tale, cu deriva ta, cu împestriţarea şi puţinătatea firii tale.
Restul e scenografie rococo, amintind de aristocraţii secolului al XVIII-lea care se deghizau în păstori. Credinţa nu poate fi o formă de deghizament. «Sărăcia duhului» nu poate fi «imitată» şi, oricum, se referă la cu totul altceva decât o solidaritate universală a rudimentarului. Iar a-ţi asuma «sacrificiul intelectului» e a-ţi asuma limitele lui şi niciodată a face pe prostul într-o atmosferă de pastel sătesc.”[1]
Pentru a salva satul tradiţional, mai multe voci ale României Mari au pornit, simultan, războiul împotriva secularismului şi ofensiva împotriva modernizării. A fost o greşeală. De ce? Pentru că timpul istoric nu poate fi oprit doar închizând ochii. Problematica existenței lui Dumnezeu nu dispare atunci când apar fenomene precum migrația, consumerismul, tehnologizarea, robotizarea sau globalizarea.
Trebuie să distingem între patologiile spirituale ale secularismului ideologic şi virtuțile modernităţii politice, care a garantat pentru sute de milioane de oameni libertatea de conştiință, proprietatea privată sau dreptul la viață şi prosperitate. Nu putem trece cu vederea viața înfloritoare a lumii occidentale, datorată capitalismului, dezvoltării ştiinței şi medicinei, eticii muncii, consumului şi respectului pentru proprietate[2].
Poți combate malnutriția, fără să ignori bolile spirituale ale omului egoist, căzut, încovoiat în sine. Occidentul este locul unde au apărut locomotiva cu aburi, telegraful, aerul condiționat, primului automobil, undele radio sau telefonul mobil. Frigiderul sau calculatorul au fost popularizate într-o țară pentru care credința creştină a avut mereu o greutate: Statele Unite ale Americii.
Este locul unde Jaroslav Pelikan (1923-2006), cel mai important istoric al creştinismului din veacul trecut, a îmbrățişat credința ortodoxă. Este o dovadă limpede a faptului că dragostea pentru Bach nu exclude admirația pentru Părinții capadocieni; erudiția filologică poate fi reconciliată cu sensibilitatea duhovnicească. Progresul tehnologic nu suspendă întrebările metafizice despre bine, frumos, adevăr, iubire, suferință, moarte sau viață.
Puțini teologi români au anticipat mutațiile de paradigmă ale modernității, începând cu intensificarea competiției între religii, filozofii, ideologii ori stiluri de viață. Pluralismul a caracterizat lumea Antichității pe care Pavel din Tarsus a cucerit-o ca om al cetății. De ce să credem, atunci, că Hristos n-a înviat doar pentru că societățile post-industriale au pierdut omogenitatea religioasă?
În Transilvania secolului XX, erau frecvente întâlnirile între romano-catolici sau calvinişti, între luteranii de limbă germană, unitarienii maghiari sau ortodocşi români. Neutru metafizic, Statul modern nu putea impune o interpretare canonică asupra Sfintei Scripturi.
Secularizarea societăților est-europene au avut multe cauze, dar ea s-a produs şi prin migraţia en masse a muncitorilor de la sat către oraşele industriale. Fiii țăranilor din Pâncota au ajuns să lucreze la minele din Brad. Fabricile din Reşiţa au consumat energia a mii de tineri care, insuficient catehizați, n-au mai transmis credința copiilor lor. Preluarea unor modele occidentale de comportament a dat naştere unei religiozități hibride. În România Mare, credințe premoderne (Naşterea Domnului) coexistau cu practici sociale recente (schiatul la munte).
Modernizarea spațiului public a condus la dispariția cosmologiilor tradiţionale. Noile standarde de igienă, medicalizarea vieţii şi ameliorarea condiției biologice a corpului (printr-un regim alimentar diversificat şi prin cultivarea sportului de masă)[3] au slăbit credința în exorcisme sau vindecări miraculoase. Dispariţia culturii orale şi diminuarea analfabetismului au schimbat fiziologia memoriei religioase. Specializarea profesională mai lăsat doar o pojghiță de cunoaştere spirituală în bagajul orăşeanului de rând.
Andrei Şaguna (1809-1973) a înțeles provocările modernității şi a înțeles că legătura spirituală a Ortodoxiei cu centre spirituale precum Moscova, Kiev sau Constantinopol nu presupune admirarea modelului politic al Kremlinului sau al Înaltei Porți. Pe urmele mitropolitului transilvănean, Dumitru Stăniloae a respectat instituțiile lumii occidentale (presa liberă, Universitatea, parlamentul), lăudând splendorile tradiției locale. Erau virtuțile țăranului român doar imaginare? Greu de spus.
Cert este că sentimentul cetății asediate predispune omul la idealizarea trecutului în detrimentul prezentului. Neputința istorică creşte importanța valorilor atemporale şi înclinația către „nostalgia structurală.”[4] Idealizarea trecutului este, frecvent, soluția retorică pentru experiența dezrădăcinării. Venerarea strămoşilor exprimă reacția la excesele modernităţii gălăgioase. Căutând să oficieze căsătoria dintre Evanghelia lui Hristos şi naţiunea română, teologii României Mari au luat ca martor cel mai conservator element social: ţărănimea.
Mihai Neamțu
[1] Andrei Pleşu, „Biserica şi intelectualii”, Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 433–434. Pentru o apologie burgheză a creştinismului apostolic, vezi Adrian Papahagi, Creştinul în cetate. Manual de supraviețuire, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016.
[2] Niall Ferguson, Civilizația. Vestul şi Restul, trad.rom.: Doris & Andreea Mironescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2011.
[3] O evaluare critică a practicii postului din perspectiva igienei medicale oferă C.I. Istrati, „Postul la români,” Jurnalul Societăţii Ştiinţelor Medicale din Bucureşti, anul I, 1879, nr. 20, p. 315, dar şi Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Contribuţii, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 19-24 sq.
[4] Michael Herzfeld, Cultural Intimacy, Routledge, New York, 2005, p. 22 sq.
