Astăzi e 22 decembrie 2021. Acum 32 ani, la ceasul amiezei, priveam uimit în Piața Primăriei din Arad chipul solar a mii de români fericiți. Eram mândru, alături de tata, mama și fratele meu. Eram euforic, alături de toți concitadinii mei, români sau maghiari, intelectuali sau muncitori. Mi-e dor de acea Românie exuberantă, vie, plină de credință, speranță și iubire.
Vine în curând Crăciunul. Le cer iertare celor cărora le-am greșit cu vorba și cu fapta, prin neglijență, indiferență sau pathos retoric excesiv. Îi iert și eu pe cei care mă atacă necontenit și abject, doar pentru că văd lumea altfel decât birocrații de la București sau Bruxelles.
Le cer scuze public celor care socot că fericirea lumii noi înseamnă sexualizarea precoce a copiilor, desfrâu, degradare culturală și demență digitală, anularea creștinismului, demoralizarea tinerilor, interdicții și restricții abuzive, supunere oarbă și necontenită vrajbă.
Îi îndemn pe cei mă urmăresc să pună sabia în teacă, iubindu-și semenii dintre granițele țării, dar și dincolo de hotarele României.
Crăciunul e al tuturor iubitorilor de Hristos: europeni, africani, asiatici, americani, australieni. Ne iubim strămoșii, onorăm tricolorul și nu lepădăm virtutea patriotismului (adică dragostea de neam), însă repudiem șovinismul și nu uităm că deosebirea limbilor e, până la urmă, pedeapsa divină pentru aroganța oamenilor din Turnul Babel, iar nu prilej de bățoșenie prostească și încrâncenare tribală.
Zic deci să-i blagoslovim pe români și pe străini, pe frați și pe vrăjmași — nu pentru c-ar fi buni, ci pentru că Pruncul Iisus s-a născut în Betleem pentru a lua păcatele tuturor. E nevoie-n această vreme de răbdare și îndelungă răbdare, chiar atunci când suntem insultați, agasați, hărțuiți.
Să arătăm o demnitate smerită semenilor noștri, lasând tăcerea să vorbească mai mult decât răcnetul, cuvântul scris mai mult decât verbiajul contondent.
Să zâmbim oricui ca unui vechi compatriot, deși el vede altfel decât tine pandemia, Marea Resetare, combaterea unei boli, vaccinul sau locul Bisericii în lume. Sunt valori care ne unesc mai importante decât cele care ne dezbină. Cea mai importantă? Dragostea.
Gândul meu se îndreaptă spre toți cei care — pentru idealul sfânt al libertății — au murit în 1989. Sper ca acest simțământ nevrednic, așternut pe hârtie dinainte de Crăciun, să străpungă cerul și câteva inimi de aproape.
Dumnezeu să binecuvânteze România și întreaga lume!
