Întoarcerea Acasă şi acasă a Poetului
Într-o noapte de sâmbătă spre duminică vestea a răzbit până la noi: Ioan Alexandru a plecat la Domnul! Aceasta s-a întâmplat pe 16 septembrie, Anul Domnului 2000. De la noi plecase mai demult, de câţiva ani, răpit de o boală bruscă, soră cu moartea la început, dar din care ieşise apoi, parţial, în chip cu totul miraculos.
Recuperarea era înceată şi necesita răbdare. Noi o aveam, chiar dacă dorul insinua în ea şi destulă nerăbdare. L-am aşteptat tot timpul, dorindu-i prezenţa în orice chip, fie şi numai cu scrisul, fie el cât de sporadic şi de puţin. Acum urma să se întoarcă printre noi pentru totdeauna.
Căci nu eram, şi acum venind
Să se hotărască după putere,
Mărunt şi fără prea adâncă bătaie
Arde sufletul nostru în univers.
(Mormântul poetului în Vămile Pustiei)
Plecarea lui Ioan Alexandru ne-a surprins nepregătiţi. După două zile aveam să ne fericim cu un fel de colet cu odoare (nu prea semăna a copârşeu de Topa) pe care nu prea ştiam unde este mai bine să-l aşezăm spre păstrare veşnică. El făcuse drumul de întoarcere, aşa cum singur şi-l văzuse demult:
Oh. Oh, drumul îndărăt, drumul spre casă De pe meleaguri străine Când brusc se hotărăşte totul Fără ştirea ta şi trebuie să te întorci Trebuie să vii, să fii să părăseşti Ceea ce nu s-a dat decât celui ce-i prisoseşte Oh, drumul îndărăt – naşterea, răsăritul în lume Părintele de veghe în unghere lampa trasă La porţi vântul de iarnă îşi clatină Crucea străin E târziu toţi dorm veşnic departe Păstori şi steaua porniră şi craii. Câţi vor ajunge Câţi să dea de veste? Şi cui se va vesti întâi Lumile zac împotmolite. Acolo toate Neştiute pier sterile maici cu fiii prea nevrednici ce Deveniră fulgere aurii prin gloria-neştire stinsă Nainte de-a se prevesti.
Sau, mai pe scurt, într-un cuvânt:
Drumul-ndărăt e uşor, drumul spre moarte
(Întoarcerea Poetului, în Imnele Bucuriei).
Preşedintele ţării pusese la dispoziţie, spre cinstea lui, un avion militar pentru a ni-l aduce. Câţiva prieteni apropiaţi (între care Paul Gherasim) l-au aşteptat la aeroport.
Pentru început a fost condus şi aşezat pe catafalc în biserica Sfântul Gheorghe Nou, lângă candela Brâncoveanului, care însemnase pentru Ioan sfinţenia reprezentativă a românilor, mărturisitoare până la jertfa de sine şi dincolo de ea, la jertfa de familie şi la jertfa de neam. Ultima dată îl văzusem pe Ioan Alexandru acolo la canonizarea Brâncovenilor din ’92, când i s-a executat un Oratoriu dedicat acestora.
În acea primă seară de după aducerea acasă au început să vină să-i dea bineţe şi să-i stea în preajmă o parte dintre cei care-l cunoscuseră şi-l iubiseră.
Eu am ajuns acolo spre miezul nopţii când cei mai mulţi se retrăseseră deja. Rămăseseră câţiva dintre cei mai vechi apropiaţi ai lui, dintre care unii (fraţii Anca şi Mihai Sârbulescu, Constanţa Costea ş.a.) aveau să-l privegheze, după cuviinţă, toată noaptea. Era o pace neverosimilă în noaptea aceea în biserică. O parte dintre cei prezenţi se perindau pe rând la citirea Psaltirii.
Cei din familie se schimbau şi ei la priveghi, la câteva ore. Ştefan părea o copie puţin mai fragilă a tatălui său cel din tinereţe. Totul în înfăţişarea lui amintea de Ioan, de la ţinuta generală până la mişcări. Am realizat între noi că Ioan avea vârsta lui Ştefan de acum atunci când l-am cunoscut şi ne schimbase cursul vieţii spre teritoriul mântuitor al Bisericii: 33 de ani. Maria se mişca în toate ca o monahie prin fire.
Mai erau acolo Ioachim, cel mai comunicativ dintre toţi copiii Alexandru – ultimul din familie rămas în ţară, dar plecat şi el în Germania în urmă cu câteva luni, bălaia Rut – Elena şi Costache – cel mai neamţ la chip şi la fire dintre toţi.
Sprijinită de ei şi deasupra tuturor, mereu enigmatica doamnă, Ulvine („Iubita este poetul meu preferat”, spusese poetul în Cum să vă spun din volumul cu acelaşi titlu), mereu rezervată şi de tot inaccesibilă, plutea într-o lume parcă numai de ea ştiută, poate construită în parte.
Rolul ei în rodirea Poetului a fost imens, de prim rang. La toţi ai familiei aflai o maximă decenţă, o exprimare pascală. Aşa ne şi întâmpinau zâmbind, cu „Hristos a înviat!”. În fond ei erau aceia care-i fuseseră aproape la plecarea din această lume:
O rugă. Să încrucişezi braţele cuiva
Intr-o odaie pierită după ce sufletul a fost ridicat
Şi să poţi nădăjdui. Omnis honor et Gloria
(Chant Grégorien în Vămile Pustiei)
Unii ar fi dorit să-l păstreze pe Ioan Alexandru acolo în mijlocul Bucureştilor, ca pe o mărturie chemătoare şi în parte mustrătoare, cu o prezenţă pregnantă şi apropiată a Poetului spre trezire de conştiinţe şi întărire întru credinţă iubitoare de Hristos şi iubitoare de neam, în formă majoră.
Până la urmă a biruit gândul celor care l-au văzut mai bine însămânţat la mănăstirea Nicula, lângă vestita icoană a maicii Domnului, în postură de străjuitor al Transilvaniei sale natale, slăvită de el mereu cu atâta fervoare. Ni s-a spus că Nicula a fost aleasă şi pentru că este locul de pelerinaj al celor din Topa Mică, satul natal al poetului. Numai Dumnezeu ştie cum ar fi fost mai potrivit, şi pentru noi este mai bine să credem că lucrurile s-au rânduit după voia Sa, iar că dacă, totuşi, s-a greşit, lucrurile se vor putea îndrepta tot cu ajutorul Lui.
Până la urmă, după ce mai multe variante au căzut, am plecat spre locul de odihnă rânduit într-o zi de vineri cu două microbuze ale Parlamentului, urmând maşina mortuară oferită de Uniunea Scriitorilor, însoţiţi şi două „maşini mici”, cea a familiei şi cea a domnului Liviu Petrina. De unde la început ne temeam că nu vor fi locuri destule, mai apoi aveam să constatăm că ele prisosesc.
Am plecat la Nicula oarecum ca la nuntă. Şi nu vede românul moartea ca pe o nuntă, şi oare nu se regăsesc în fiecare dintre momentele cruciale ale vieţii toate cele trei dimensiuni: naşterea, nunta şi moartea?
Pe drum depănam amintiri. Ne mai aminteam cum altădată Ioan Alexandru îl condusese pe Lucian Blaga de la Cluj la Lancrăm, veghind coşciugul zgribuliţi în lada unui camion. Fusese probabil mult mai poetic şi mai dramatic. Câţiva dinte noi adusesem cu noi cărţi ale Poetului. Le mai citeam, schimbându-le între noi, semnalându-ne versuri sau poeme întregi.
Ne-am oprit pentru o scurtă rugăciune la Cozia şi pentru una ceva mai lungă la Alba Iulia, unde a fost coborât şi Ioan şi purtat în catedrală. Ne-a întâmpinat cu toată cuviinţa Înalt Preasfinţitul Andrei Andreicuţ.
Pe seară am intrat pe poarta mănăstirii Nicula. Am fost întâmpinaţi de monahii din mănăstire în frunte cu Înalt Preasfinţitul Bartolomeu Anania. Slujba s-a întrerupt pentru o ectenie dedicată lui Ioan, după care a continuat conform rânduielii, cu Ioan în mijlocul nostru. A doua zi a fost prohodit şi înmormântat. Totul s-a petrecut cumva aidoma versului:
Încă o temelie în grabă. Slujitorii altarelor
Liniştiţi sapă mormântul şi-apoi se întorc bucuroşi
(Poetul în Vămile Pustiei)
L-au petrecut îndeosebi ţăranii locului care vin în număr mare acolo în mod obişnuit sâmbetele, sosind încă de vineri seara pentru maslul de miez de noapte.
De la Cluj câţiva scriitori, de la Bucureşti reprezentantul preşedintelui, sumedenie de preoţi, dar un singur arhiereu (cel al locului), părintele Ioanichie, vechiul său prieten de la Sihăstria şi sora lui după trup, minunata maică Maria Bălan, vechea şi buna noastră prietenă, venită, la o privire mai atentă tot prin Ioan Alexandru.
L-am lăsat pe Ioan Alexandru la Nicula pe deal, într-un cimitir care acum se înfiripă cu timiditate, care nu este îngrădit ca atare, în care încă mirenii sunt preponderenţi în raport cu monahii.
Dar mormântul este aici
Trebuie să ne mulţumim cu atâta
Nici unul n-a păţit mai departe.
(Mormântul poetului în Vămile Pustiei)
Oricum, un cimitir care nu seamănă cu cel de la Topa:
Cimitirul la noi e un pogon comun
înconjurat cu gard de piatră,
să nu se molipsească pământul rămas viu
în libertate.
un cimitir unde:
La margini cresc pruni şi meri
Şi se văd flori mirositoare,
aburul lor pătrunde în lucruri
până departe.
(Ca în paradis în Viaţa deocamdată)
Când moare un om, mai ales când acesta pleacă după cuviinţă la Dumnezeu, ce se petrece cu noi, ce gânduri ne cuprind şi ne interoghează fiinţa?
Pe de o parte se întăreşte o reflectare la moarte şi realizarea o dată în plus a străinătăţii ei. Pe de altă parte o redescoperire a fragilităţii, a caracterului ei efemer. Nu moartea este veşnică, ci viaţa prin înviere. Faţă de cineva care a plecat ne stăpâneşte jalea devastatoare numai atunci când acesta se duce prea încărcat de păcate, când ne încearcă îndoieli în legătură cu destinul său în eternitate.
Altfel, predomină gândurile la ceea ce ai petrecut împreună cu el în această viaţă şi la ceea ce ar mai putut încă să fie, la risipa proastă şi la cea bună avută de noi în relaţia cu acela. Întâiul gând este de a tezauriza tot ceea ce ai adunat împreună, tot ceea ce a fost frumos construit şi cu care te poţi înfăţişa cum se cuvine în faţa lui Dumnezeu.
Şi din nou ne cuprinde o dorinţă nestăvilită de Rai, de veşnică petrecere recuperatoare împreună cu Dumnezeu şi cu toţi cei apropiaţi sufletului nostru, întâlniţi sau nu faţă către faţă, dar oricum întâlniţi în această lume. De aceea te duci la înmormântare ca la nuntă. În nădejdea întâlnirii celui plecat cu Mirele mult dorit. Ca un prinţ s-a dus la nunta aceasta Ioan cel din Topa Deşartă:
Îngenuncheat mă rog şi sunt un prinţ Şi-n jurul meu i-o ceată de mirese Numai a mea e lipsă şi iar însingurat Plâng luminat fără-ncetare Şi cerul plânge-ntr-una şi eu sunt îngropat Într-un sicriu de lacrimi lângă mare. (Via dolorosa în Vămile Pustiei)
Sicriul lacrimilor lui şi al lacrimilor noastre aşezat lângă marea Vieţii este un sicriu al Învierii, al întoarcerii acasă ca fiu risipitor (oricât de bun ar fi cineva rămâne risipitor în raport cu Dumnezeu) la sânul zvâcnind de dor nesfârşit al Împăratului-Tată:
Sora moarte în sfârşit sosi Să-i aducă lacrima din urmă Sufletul să poată-ntrezări Că nimic din cosmos nu se curmă Nici măcar nu-ţi iei rămas bun Parcă este clipa de sosire Împărăteşti veşminte şi se pun Ca la fiu-ntors din risipire (Epitaf în Imnele iubirii)
De fapt, toată viaţa lui poetică şi profetică Ioan Alexandru se străduise să se împrietenească cu moartea, să o domesticească, să facă în chipul cel mai real din ea acea mia bella sorella corporale pe care o văzuse Sfântul Francisc.
Dă-mi Doamne somn cât mai adânc Să nu mai ştiu nimic din ce-o să fie Un nor îngrozitor deasupra mea Se lasă-n linişte şi mă sfâşie Mi-atât de frig şi-atât de dor şi-atât Nu-mi mai aduc de nimenea aminte Doar soră tu, iubită sora mea Acolo-n veci uitată şi fierbinte (Via dolorosa în Vămile Pustiei)
Ce a însemnat Ioan Alexandru pentru fiecare dintre cei care l-au întâlnit într-un fel sau altul şi mai ales ce a însemnat pentru neamul său pe care l-a iubit total? Fiecare este chemat să aducă mărturie personală, încercând să privească cu ochi curaţi şi să străvadă prin propria subiectivitate dincolo de ea şi să descopere sensurile de taină ale voii lui Dumnezeu.
Viaţa lui Ioan Alexandru a fost mereu una de ostaş al Domnului în prima linie, mereu înfruntând vitregia timpurilor, mereu responsabil de destinul neamului său, mereu purtător de cruce grea, mereu de veghe.
Pentru mine, ca de altfel şi pentru foarte mulţi alţii, Ioan Alexandru a fost cel prin care Domnul mi S-a binevestit, prin care am ajuns la Biserică, prin care am ajuns la conştiinţa condiţiei mele ontologice de creştin. Şi asta nu s-a petrecut oricum, ci pe calea cea mai fascinantă şi cea mai percutantă cu putinţă, aceea a poeziei intrinseci creştinismului autentic, profesată la nivelul excepţional al unui geniu hărăzit din belşug de Dumnezeu.
Poemele sunt un fel de drum pe care nu Poate călători nimeni în afara îngerilor. (De unde vine umbra în Vămile Pustiei)
Această cale îngerească mi-a aşternut-o înainte Ioan Alexandru. Prin el mi s-a urnit dăruirea Totului. Am trăit în preajma lui unele dintre momentele cele mai fericite ale vieţii mele, din întâlnirea cu el am ajuns la întâlnirea cu Dumnezeu şi din această dublă întâlnire mi se trag toţi prietenii de astăzi, unii direct, alţii din ramificări ulterioare.
Prin Ioan Alexandru am intrat în lumea miraculoasă a creştinismului, am întâlnit pe unii dintre Părinţii contemporani cei mai înaintaţi duhovniceşte, am întâlnit oameni mai mult sau mai puţin (ne)cunoscuţi care păreau firesc pe drumul sfinţeniei pure şi simple, am învăţat să descopăr pe Dumnezeu în mai fiecare om şi să mă bucur de aceste descoperiri. M-am mirat mai târziu cum de am putut trăi înainte în afara acestei lumi plenare atât de bogate, atât de bine creatoare, atât de mântuitor adăpostitoare.
În ultimele luni mă urmărea un gând, acela de a organiza o întâlnire în jurul poeziei şi mesajului existenţial al lui Ioan Alexandru, iar această întâlnire să fie pusă generic sub tema călătoriei şi să se poarte cu precădere în jurul textului Ascensiunii din Vămile Pustiei.
Mă urmărea întâlnirea cu poezia din acest volum, ale cărui versuri nu puteam să le citesc fără a plânge, şi asta chiar înainte de a înţelege prea bine sensul creştin al spunerii lor. Acum îl vedeam pe fratele Ioan în starea de „îmbarcat”, exprimată atunci prin versuri ca acestea:
Corabia apare în miez de noapte Dă semn scurt, şi să te urci iute că nu-i timp De pierdut. Nici nu te-ai dezmeticit bine Nici nu ţi-ai luat rămas bun – ce-a fost Mai important ai uitat (acea sabie, acel scut) Abia apuci să-aprinzi o lumânare şi să-ţi mai vezi O dată capul stins lângă geamu-nnoptat.
Ceea ce m-a încercat în toate acele zile de priveghi şi de prohodire a fost o mare duioşie. Impresia mea a fost că nu prea am fost conştienţi pe cine am condus. Fiecare (organizaţiile politice, cele de breaslă etc.) şi-a făcut „datoria”, dar mai mult ca o datorie, nu ca pe un prisos de dragoste şi de prietenie.
A fost odată un rege al Angliei care a fost numit Ioan fără de ţară, rătăcind rătăcit în păcatele lui. Fost-a Ioan al nostru un Ioan cu Patrie, Patrie pe care a purtat-o cu el pretutindeni, purtat fiind la rându-i de ea mereu şi acum pentru veşnicie.
Şi-a dorit totdeauna înscrierea Patriei materne, a părinţilor care au însămânţat-o cu oasele lor, întru nuntă (însoţire) curată cu Patria Tatălui (şi a Fiului, şi a Sfântului Duh). Este un lucru de taină cum un asemenea om al patriei a ajuns să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii departe de ţara sa, cum seminţele familiei sale sunt acum toate aruncate în pământ străin. Dar el din fericire s-a întors. Ajungerea în Patria cerească l-a readus pe Ioan şi în cea pământească a moşilor şi strămoşilor săi, în al căror lanţ cinstit s-a înlănţuit ca o za încununătoare:
Abia atunci să ştii că-i semn De dragoste c-ai fost iubit Până la capăt C-ai ajuns în Patrie Prin moarte degustăm din ea. Marea iubire numai nefiind aici, Ne-ntoarcem la izvoare Să vieţuim iubirea cu ardoare. (Imnul iubirii în Imnele Bucuriei)
El, Ioan Alexandru, cel care în copilărie bea lapte din şiştar cuprins de fiori, cel căruia mai apoi părul din blond i s-a aurit mai mult şi ochii i-au căpătat mai multe culori, cel care în adolescenţă se simţea învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă, care se vedea pe el în fiecare tânăr şi în fiecare fată îşi vedea mireasă, care îngenunchea în faţa orişicui şi era pregătit de jertfă în fiecare clipă, care citea entuziasmat la cenacluri o mie de poeme (toate aceste autocaracterizări sunt preluate din diverse poeme ale volumului Cum să vă spun), a plecat.
Dar ca toţi marii bărbaţi ai Patriei şi ai lui Hristos a plecat rămânând cu noi, în măsura în care ne dorim această rămânere şi vom şti să profităm de ea. Aşadar să nu ne întristăm:
Şi morţii sunt neam. Ai noştri sunt Cei duşi mai aproape de inima lumii Grai spun ei şi dintr-ale lor averi Ne ţinem vetrele. În mătcile lor Ne zbatem fiinţa către noaptea de aur (...) Bucurie se cheamă Neamul morţilor. (...) (Imnul morţilor în Imnele Bucuriei)
Ioan Alexandru s-a făcut pre sine ardere de tot la altarul neamului său. Acesta este testamentul său major, făclia pe care ne-o transmite. A fost Ioan Alexandru Poet, şi Profet, şi fericit Nebun întru Hristos. Va trebui zăbovit îndelung de-acum mai prelung pe fiecare dintre aceste lucrări ale lui. Recuperarea lui Ioan Alexandru în fiecare dintre aceste ipostaze poate ajuta restaurării noastre întru Hristos, atât la scară personală, cât şi la cea naţională. Mesajul lui este limpede:
Fără Patrie suntem fără părinţi Fără priveghi nu poate fi lucrare Aşa cum şarpele în nevoinţi E jertfă-ntâi şi-n urmă înălţare (Imnul lui Constantin Brâncoveanu în Imnele Moldovei)
Plecat înaintea noastră, la sfârşitul unui deceniu în care am trimis la Dumnezeu soli importanţi ai neamului ca Părinţii Paisie şi Cleopa şi Iachint, Benedict şi Dumitru Stăniloae, Iulian Stoicescu şi Constantin Voicescu, şi atâţia alţii, Ioan Alexandru ne poate fi un bun premergător, după chipul celui al cărui nume l-a purtat cu atâta folos. Să nădăjduim că ne vom întâlni, când ne va fi rânduit, în acelaşi loc de frumoasă împreună petrecere la dreapta Celui care ne-a strâns în jurul Lui cu Învierea sa.
