La noi mereu se vorbește mai mult despre oameni și mai puțin despre proiecte.
Totuși, Muzeul Dictaturii Comuniste este, pentru mine, o prioritate. A sosit timpul ca și românii — după cehi, unguri, polonezi sau baltici — să omagieze rezistența intelectualilor în timpul comunismului.
E obligatoriu să spunem lumii întregi poveștile adevărate despre oameni ca Dinu Pillat (poet și scriitor, 1921-1975), Nicolae Steinhardt (specialist în drept și scriitor devenit monah la Rohia), Constantin Noica (filozoful de la Păltiniș), Alexandru Paleologu (eseist, 1919‑2005), Theodor Enescu (critic de artă, 1926‑1998) sau Petre Țuțea (gânditor socratic, 1902‑1991).
Istorii cutremurătoare ar ieși la suprafață într-o cameră de muzeu dedicată lui Richard Wurmbrand (fost comunist, dar trecut prin temniță și convertit la creștinism), Sergiu Al‑George (1922‑1981, orientalist, medic, traducător din sanscrită), Vladimir Ghyka (veritabil martir) sau despre părintelui Dumitru Stăniloae (1903‑1993, autorul monumentalei traduceri „Filocalia”).
Dincolo de categoria intelectualilor, au existat români cinstiți care au refuzat umilințele, care au denunțat frigul și care au înfruntat foamea.
Simbol al rezistenței anticeaușiste, Doina Cornea n-a acceptat nicio clipă să-și încoloneze trupul la 23 august și să aducă ofrande mincinoase pe altarul nebuniei „Marelui Conducător”.
Andrei Pleșu a fost exilat la Tescani în 1989. Horia-Roman Patapievici și-a petrecut noaptea de 21/22 decembrie, la Revoluție, într-o temniță ceaușistă.
România a avut, așadar, oameni capabili să înfrunte minciuna totalitarismului roșu. Au existat eroi curați (dar prea puțin curtați), care și-au regizat un zbor către cerul stelelor fixe, situat dincolo de contingența oarbă a istoriei.
Aceștia merită, cu adevărat, un omagiu postum, un muzeu interdisciplinar, un spațiu memorial.
