Permiteți-mi să adaug o altă literă, litera „R”, pe tabloul negru. Suntem la Timișoara, punctul „0” al libertății noastre. Locul de unde pleacă drumul nostru căptușit cu catifea. În ziua de 11 decembrie 1989, la postul de știri „Europa Liberă” se consemna faptul că în urmă cu o noapte, „pe străzile Timișoarei sunt răspândite manifeste anticeaușiste. Pe ele era scris: „Jos dictatura”, „Jos tirania ceaușistă!”, „Moarte dictatorului!””.
Trei zile mai târziu, sosise scadența. Tribunalul stabilise ca dată ultimă pentru evacuarea lui László Tőkés data de 15 decembrie și deja se strânseseră 30-40 de persoane, enoriași ai Bisericii reformate, care protestau în fața Casei parohiale. Evenimentele vor începe să ia amploare de-abia mâine.
Atmosfera începe să se încingă în Timișoara: sosise ziua în care László Tőkés ar fi trebuit să evacueze reședința de la parohie. Încă de dimineață încep să se strângă oameni. Seara, sosesc acolo primarul Petre Moț și Ion Rotărescu secretarul cu probleme organizatorice al Comitetului municipal. Cei doi îl asigură pe László Tőkés că nu va fi evacuat. Sunt huiduiți de mulțimea care cântă Deșteaptă-te române. După plecarea primarului, copios fluierat, au început prime scandări anti-Ceaușescu.
La primele scandări <<Jos Ceauşescu!>> noi realmente eram speriaţi. Ne gândeam că securitatea, prin provocatori, face o demonstraţie anticomunistă pentru a avea apoi pretext să dea sentinţe de ani grei de închisoare… Nu vedeam din casă tot ce se întâmpla afară. Tokes a început să-i liniştească pe cei din stradă. În acea zi s-a strigat „Libertate”. [1]
În acea seară a început procesul eliberării. Ceaușescu nici nu bănuia că nu mai are decât o săptămână de libertate și zece zile de viață.
Ne apropiem cu pași repezi de momentul în care vom putea privi tabloul. Acum, în 16 Decembrie adăugăm litera „T”. Acum începe revoluția. Astăzi se formează coloane de timişoreni care se îndreaptă către centrul oraşului. Izbucneşte, astfel, o revoltă anticomunistă pe fondul scăderii dramatice a nivelului de trai al populaţiei, ca şi al destrămării sistemului comunist european în fostele ţări socialiste. Și, totuși, încă nu am ajuns la vopseaua sângerie și la pensula metalică ce încă are un iz de praf de pușcă. Încă nu. Ziua masacrului este mâine. [2]
17 decembrie 1989. Liniște și gălăgie, haos și ordine, oameni și soldați, oameni morți și oameni care atunci înviau – cam așa aș caracteriza ziua aceasta. „A fost emoționant, să știi! A fost dureros și plin de sânge.”[3] Demonstranţii iau cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de partid.
Forţele de ordine ripostează. Deocamdată cu gaze lacrimogene, dar reuşesc să respingă protestatarii. Încă de dimineaţă, Armata şi Internele îşi împărţiseră zonele importante din oraş. Potrivit mai multor documente, Armata răspundea de 20 de puncte, între care mai multe întreprinderi, gara, podurile de peste Bega şi Piaţa Maria; iar Securitatea, Miliţia şi grănicerii, de 8 puncte între care Piaţa Operei, Piaţa Libertăţii, Spitalul Judeţean, Calea Aradului.
În jurul prânzului, mii de manifestanţi se aflau în Piaţa Operei, pe Calea Girocului, la Comitetul Judeţean de Partid şi în alte puncte. În cursul după-amiezii, situaţia s-a agravat. Potrivit procurorilor care invocă crime împotriva umanităţi, la 13.30, ministrul Apărării, Vasile Milea a transmis ordinul ca armata să intre în stare de luptă şi instituie starea de necesitate în județul Timiş, o decizie care nu putea veni legal decât de la Nicolae Ceauşescu. Dictatorul organizează de urgenţă o teleconferinţă cu factorii de decizie de la Timişoara.
În jurul orei 17.30, dictatorul avea să dea ordin să se deschidă foc împotriva civililor. [4]„În Timişoara, toate trupele primesc muniţie de război. Se somează şi oricine nu se supune, se socoteşte stare necesitate şi se aplică legea. Fără nicio justificare. Umanismul nu înseamnă capitualarea sau pactizarea cu duşmanul. Umanismul înseamnă apărarea poporului, integrităţii ţării şi socialismului. Toate unităţile militare sunt în stare de alarmă şi au armamentul de luptă. Nu pleacă nicăieri fără muniţie de luptă. Toate unităţile ies cu armamentul uşor din dotare, de luptă“,[5] a spus Ceauşescu, care a cerut ca într-o oră să fie restaurată liniştea.
Și, într-adevăr, liniștea s-a lăsat peste Timișoara, dar nu era liniștea în care se înnăbușea focul revoluției, ci era liniștea în care sufereai cu semenii tăi, în care nu îndrăzneai să te bucuri că trăiești, pentru că erai prea ocupat să omagiezi eroii. Oare există lașitate în a fi bucuros ca ai supraviețuit? Timișoara plângea în liniște. Timișoara lui 17 decembrie scrie pe tabloul dumneavoastră, cu gloanțe multe și durere și mai multă, litera „A”. Trăim emoția, dar nu avem timp de jelit. Continuăm lupta.
Seara de 18 Decembrie 1989 a însemnat noi rafale de gloanţe asupra unor grupuri de tineri, care se aflau pe treptele Catedralei, cu lumânări aprinse în mâini. „Noi suntem poporul!”, scandau ei. De-a latul Pieţei Operei se întindea un cordon de militari. Şi la un moment dat au început să tragă.
La Timișoara, fulgii de zăpadă ardeau străpunși de gloanțe, iar „libertate” era cuvântul cel mai prăfuit din dicționar. Şi-au pierdut atunci viaţa Sorinel Dinel Leia (23 ani) şi, la capătul unei alte rafale de împuşături, Ioan Măriuţac (20 ani) şi Vasile Marius Nemţoc (19 ani).[6] Operațiunea „Trandafirul” se încheie. Trupurile neînsuflețite luate din morga spitalului județean au fost transformate în cenușă, la București. Și iată cum apare cu cenușă litera „T” din nou pe tabloul nostru. Zic totuși să privim înainte căci ne așteaptă victoria, ne așteaptă sfârșitul, ne aștepată momentul în care vă voi prezenta opera de artă.
19 decembrie 1989, Timişoara arăta ca pe timp de război: magazine arse, patrule pe străzi, convorbiri telefonice întrerupte. Oricine era găsit pe străzi era arestat. Spitalele erau tot mai aglomerate, iar penitenciarele din judeţ preluau arestaţi de pe străzi. Familiile îi căutau pe cei dispăruţi în ultimele zile la morgă şi în spitale. Totuși, nu stăm mult în această zi, căci o zi glorioasă se așterne la picioarele noastre.
Miercuri, 20 decembrie 1989. În piața Operei din Timișoara s-au adunat zeci de mii de timișoreni care redescopereau solidaritatea. Cei care timp de 45 de ani au fost reduși la condiția de „tovarăși” redeveneau oameni, se numeau acum „prieteni”.
Au cântat, s-au rugat, au sperat, iar speranța, deși se spune că moare ultima, nu a fost lăsată să moară. La ora 12, în miezul zilei, sirenele se aud clar și tare. Timișoara devine primul oraș liber de comunism din România. De-abia acum se scrie ultima literă pe tabloul nostru. Cu sânge, gloanțe, lacrimi și sudoare scriem pe pânză litera „E”.
Iată! Libertate. Avem libertate în Piață, pe tablou și în viață. Ce cuvânt prețios! Cuvântul care schimbă istoria unei țări se scrie la Timișoara. Timișoara, orașul de pe Bega, devine kilometrul 0 al unui vis trasnformat în realitate.
Acum, tabloul e complet și lupta câștigată. Timișoara învinge, iar opera de artă este de-atunci expusă în inimile noastre. Purtăm în noi tabloul libertății.
Timișoara înseamnă pentru mulți libertate, dar, pentru mine, înseamnă locul sfințit de oameni.
Amina Petrescu
[1] Marius Mioc, Revolutia fara mistere, Ed Almanahul Banatului, Timisoara, 2002, p. 10
[2] https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23552539-ziua-care-schimbat-istoria-romaniei-16-decembrie-1989-timisoara-strigat-libertate-revolutia-incepuse.htm
[3] Martor al revoluției care dorește să rămână anonim
[4] https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1989-anul-care-a-schimbat-lumea/17-decembrie-1989-ziua-masacrului-de-la-timisoara-sa-fi-tras-in-ei-sa-fi-cazut-pe-urma-luati-si-bagati-in-beci-unul-sa-nu-iasa-1232894
[5] Ordinul „Radu cel Frumos” din 17 Decembrie 1989
[6] https://revolutions.mediafax.ro/stiri-home/18-decembrie-1989-timisoara-visul-libertatii-facut-scrum-la-ordinele-elenei-ceausescu-video-18670558
