fr. ascètisme, engl. asceticism, germ. Askeze
(< gr. Askeo, „a exersa“)
Asceza încorporează un set de practici narative şi corporale, asumate voluntar cu scopul transformării spirituale şi culturale a naturii umane. Înlimba greacă, askesis înseamnă disciplină, antrenament, efort sau renunţare. Cu puţine excepţii, a. face parte din practicile tuturor marilor religii ale umanităţii. Justificările spirituale, teologice sau etice pentru acest comportament diferă: în maniheism, materia şi trupul sunt considerate instrinsec problematice, când nu direct impure; în iudaism, asceza vizează mai mult un comportament ritualic, fiind asociată şi unui puternic simţământ de bucurie și respect în faţa creaţiei lui Dumnezeu.
Creştinismul a explicat a. din perspectiva unui discurs protologic (legat de alungarea lui Adam din Eden) şi eshatologic (legat de promisiunea perfecţiunii beatifice). Precaritatea naturii „căzute” a omului se cere ameliorată printr-o atentă „plugărire” a sufletului şi a trupului.
Creştinismul apostolic a cunoscut practici ascetice precum sărăcia voluntară (Faptele Apostolilor 2,44), postul (Marcu 17,21; Faptele Apostolilor 13,3) sau filantropia. În timpul persecuţiilor, Biserica primară a tratat a. ca pe o propedeutică la examenul supremei fidelităţi faţă de Iisus, Cel răstignit pe Cruce. Memoria primelor generaţii de creştini sacrificaţi la propriu a avut un impact enorm asupra eticii evaghelice.
În Alexandria, bunăoară, martiriul Sf. Marcu (†67) a dat curaj miilor de creştini hărţuiţi sau ucişi sub împăratul Decius (201-251) ― responsabil pentru moartea lui Leonida, tatăl lui Origen (184-254) ―, Valerian (mort 259/260) sau Diocleţian (245-313). Foarte timpuriu, aşadar, calendarul Bisericii a prevăzut un timp specific pentru purificare (Postul Paştelui şi, îndeosebi, săptămâna Patimilor). Renunţarea la somn, lupta împotriva pornirilor sau a imaginaţiei concupiscente, hrănirea săracilor sau frugalitatea meselor erau asociate cu asceza minţii: lectura şi tâlcuirea Scripturilor, rugăciunea, participarea la liturghia euharistică.
Clement Alexandrinul (150-215), ucenic al dascălului său Panten, a fost printre primii teologi alexandrini care a teoretizat importanţa ascezei atât din perspectiva protologiei biblice (naraţiunea cu privire la căderea lui Adam), cât şi a eshatologiei nou-testamentare (care consacră viaţa de după moarte la un nivel angelic, dezbărat de povara materialităţii). Apropierea de „sfintele învăţături” impunea oricărui neofit un ritual de purificare, sub îndrumarea celor „tari în cuvântul şi studiul celor dumnezeieşti” (Eusebiu al Cezareei, Historia ecclesiastica, ed. G. Bardy, 5.10.1).
Antropologia creştină de inspiraţie alexandrină a preluat elemente stoice şi platonice, integrându-le într-o viziune paulină. Diviziunea tripartită a puterilor sufleteşti ― partea raţională (logistikòn), partea irascibilă (thymikòn) şi partea concupiscentă (epithymētikòn) ― este un loc comun pentru gânditorii platonici şi creştini.
Scopul ascezei este acela de a acorda raţiunii rolul de conducător (Platon, Republica IV,453e-444e). În termeni creştini, disciplina interioară ajută începătorul (cel care „se hrăneşte cu lapte”) să se maturizeze şi să ajungă desăvârşit (fiind alături de „cei care, prin obişnuinţă, au simţurile învăţate să deosebească binele şi răul”, Epistola către Evrei, cap. 5,11-14). Departe de-a reprezenta un scop în sine, a. serveşte cauza libertăţii omului, mult prea frecvent sedus de primele impresii, instincte sau porniri.
A. este adjuvantul unei cunoaşteri teologice aliniată pe verticala virtuţilor ierarhice. Trupul îngreunat de materie şi sufletul împovărat de patimi ajunge, prin focul purificator al ascezei, în proximitatea darurilor duhovniceşti: din rutina păcatului şi plictisul gesturilor comandate la presiunea exteriorităţii, neofitul trece în sfera spontaneităţii individuale şi capătă reflexul cunoaşterii de sine. În locul curiozităţii faţă de evenimentele minore ale lumii apare respiraţia amplă a contemplaţiei.
Unii comentatori au calificat filonul origenist-evagrian al Răsăritului creştin drept o „spiritualitate platonică a evadării, a fugii din lume şi întoarcerii la Dumnezeu prin contemplare, care încearcă să devină o disciplină a mântuirii, o ascetică creştină“ (Vladimir Lossky). Căutarea „locului supraceresc” (tópos hyperouranós) a reprezentat o constantă a gândirii lui Platon (Phaidros, 247c), fiind împărtăşită şi de creştini. A. monastic, însă, mizează nu doar pe efortul ascensional al sufletului decorporalizat, ci asumă actul „deşertării de sine” (kenosis) despre care vorbeşte Sf. Pavel în relaţie cu Întruparea Fiului.
Scopul final al acestui angajament îl reprezintă nu doar „îngroparea” alături de Hristos, ci şi Învierea simţurilor către o vedere lipsită de imaginaţie a slavei lui Dumnezeu. Starea de apatheía (sinonimă cu hesycheía) este obţinută printr-o asiduă practică ascetică, dar ţinteşte odihna sabatică în Dumnezeu, când nevoitorul „nu-L mai preamăreşte pe Ziditor din făpturi, ci-L preamăreşte din El însuşi” (Evagrie Ponticul, Despre rugăciune, §59).
Condusă după principiul „nimic prea mult”, a. creștin e departe de-a orchestra o mizantropie generalizată sau de-a camufla dispreţul faţă de creatură. Ceea ce disciplina monastică valorizează este, mai presus de orice, curajul desprinderii de raţiunile unei lumi căzute, indiferentă la taina fiinţei şi la adâncul chemărilor dumnezeieşti.
Asceză, doctrină, purificare, corporalitate, spiritualitate.
Bibliografie: Constituţiile Apostolice, ed. M. Metzger; Evagrie Ponticul, Despre rugăciune, ed. rom.: Filocalia, vol.I, ed. a II-a, trad. rom.: pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Harisma, 1992; Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, trad. rom.: Maria-Cornelia Oros, Sibiu, Editura Deisis, 1995.
