fr. ascèse, engl. asceticism, germ. Askeze
(< gr. Askeo, „a exersa“)
A. ar putea fi deosebită de ascetism prin caracterul nemijlocit, lipsit de-o reflecţie teoretică susţinută. În tradiţia creştină, a. corporală de tip monastic include, pe lângă o dietă severă, şi cuvintele rare, paza ochilor, dormitul pe jos, băile reci, privegherea liturgică, controlul respiraţiei şi aşa-numitele metanii sau genoflexiuni suprapuse pe ritmul rugăciunii penitenţiale.
Practicate în ascuns, aceste deprinderi sunt cuplate la facultatea discernământului. Un text din sec. IV recomandă această atitudine prudentă: „Tot cel ce vine la voi să fie pus la încercare şi astfel să fie primit; căci aveţi înţelegere, puteţi cunoaşte dreapta şi stânga sau deosebi învăţătorii mincinoşi de învăţătorii adevăraţi” (Constituţiile Apostolice, ed. M. Metzger, 28.3-5).
Scopul a. nu este umilirea corporalităţii, ci purificarea inimii şi dobândirea luminii în pelerinajul neîncetat al sufletului către Dumnezeu. Desprinderea de egoismul curent al naturii umane permite apoi împlinirea poruncii iubirii aproapelui. Accesul la ierarhia cunoaşterii teologice depinde tocmai de acest respect acordat ascezei. Numai celui încercat i se poate încredinţa zestrea Împărăţiei sau darul cel mare al filialităţii adoptive.
Înzestrat cu darul profeţiei din prisosul curăţiei inimii, monahul Didim Orbul (313-398) este o altă figură crucială a şcolii teologice alexandrine, de la care au învăţat Fericitul Ieronim şi Sf. Rufin. I-au urmat călugării deşertului egiptean, de la Antonie cel Mare (251-326) şi Pavel Tebeul până la Sf. Pahomie (287-387) sau Avva Evagrie Ponticul (345-399). În pustia cucerită de monahii creştini, în oazele din Nitria, Sketis ori Kellia, ascetismul creştin făcea experienţa interiorizării promisiunilor eshatologice ale Evangheliei.
Înfrânarea descrisă în tuşe impresionante de textele hagiografice ale vremii (Vita Antonii, Historia lausiaca, Historia monachorum in Aegypto sau, mai ales, Apophthegmata Patrum) pregătea o moarte simbolică şi, prin aceasta, cununia mistică din cămara Împărăţiei cereşti. Avva Evagrie Ponticul — comparat de episcopul Paladie cu apostolii — a furnizat Antichităţii târzii poate cel mai complet dosar de teologie ascetică. Educat iniţial în apropierea a doi dintre Părinţii capadocieni (Sf. Vasile al Cezareii şi Grigorie de Nazianz), Evagrie s-a făcut legatarul gândirii lui Origen şi prieten al cuvioasei Melania cea Bătrână.
După câteva aventuri amoroase în Constantinopol, Evagrie a luat drumul pustiei şi a combinat cu enormă subtilitate atât învăţăturile practice (Praktikos, De diversis malignis cogitationibus, De octo spiritibus malitiae, Sententiæ ad monachos), cât şi temele teologice (Epistula fidei, Gnostikos şi Kephalaia Gnostika). Fiind „foarte treaz în Scripturi”, Evagrie a îmbinat exegeza alegorică a Bibliei cu analiza psihologică de adâncime a tuturor maladiilor spirituale ale umanităţii.
Sistematizate fie pentru comunităţile monastice mai ample (ca la Sf. Pahomie cel Mare şi Sf. Vasile cel Mare), fie pentru călugării solitari (ca la Evagrie Ponticul), instrucţiunile ascetice ajung să vizeze detalii aparent anodine ale vieţii. Cuviosul Isaia Pustnicul, bunăoară, îşi avertizează ucenicii împotriva riscului intoxicării vizuale (prin imagini desfrânate) şi al poluării fonice (prin bârfă). Singurătatea ascetului nu înseamnă relaxare, ci mai curând luciditate, veghe şi încordare. Ascetul creştin combate demonul risipei, bruiajul verbal şi gregaritatea voioasă.
Acolo unde omul lumesc îşi caută refugiul în labirintul distracţiei, abdicând de la disciplina voinţei, controlul imaginaţiei şi exigenţa cunoaşterii de sine, ascetul îşi aplică nemilos o terapie multiplă: în locul consumerismului, el practică frugalitatea; în locul vagabondajului voyerist, se antrenează în controlul gândurilor; în locul duplicităţii şi al ipocriziei, el asumă sinceritatea coram Deo. Consideraţiile monahilor privind liniştirea, trezvia sau pacea interioară conţin atât sfaturi practice („bînd apă să nu laşi gâtlejul tău să gâlgâie”), cât şi intuiţii mistice.
A. coabitează uneori cu bunul simţ: „şezînd tu cu fraţii, de-ţi vine vreo flegmă, să nu o scuipi înaintea lor.” Porunca dragostei de aproapele, ospitalitatea arătată străinilor, dar şi regula universală a politeţei — iată contribuţia firilor contemplative la întemeierea civilizaţiei europene (ameninţată, în sec. IV ca şi în sec. XXI, de barbarie). O parte din regulile Sf. Benedict al Nursiei, influenţate de etica monahismului anahoretic, vor fi preluate apoi sub o formă „domesticită” în manualele de bună purtare care vor împânzi Europa saloanelor literare după revoluţia umanistă a lui Erasmus din Rotterdam & co.
Pe lângă disciplina corporală, creştinismul a recomandat prudenţa în relaţia individului cu bogăţia. Banul şi proprietatea beneficiază de un statut echivoc. Votul sărăciei voluntare indică orizontul maximei libertăţi a omului înduhovnicit faţă de constrângerile materiale resimţite de omul lumesc. „Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre” – este sfatul categoric acordat de Iisus ucenicilor (Matei 10,9). Iuda comite actul de trădare fiind cumpărat cu „trezeci de arginţi” (Matei 27,3).
Tema este reluată în scrierile pauline care nu ezită să condamne ataşamentul faţă de bogăţie (II Timotei 3,2). „Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor” (I Timotei 6,10), spune un verset celebru din Noul Testament. În Didahia (11.6) se spune că un trimis al Domnului care cere bani este un „fals profet” (vezi şi Păstorul lui Hermas 11.12; Sf. Policarp, Către Filipeni 5.2, etc). În Evul Mediu, ordinul monastic al Sf. Francisc de Assisi (1181-1206) a reprezentat un protest faţă de materialismul tot mai împovărător al Bisericii romane. Acelaşi lucru s-a petrecut cu mişcarea spirituală a Sf. Nil Sorsky (1433-1508) din Rusia, care a pledat pentru redescoperirea vocaţiei contemplative a monahismului creştin.
Dacă ascetismul reprezintă mai mult teoria care justifică practica renunţării, a. concretă şi individuală este mai greu de sistematizat. În monahismul creștin-ortodox, asceza pornește de la asumarea a trei voturi: castitatea, sărăcia și ascultarea. Indiferent de justificările teologice ale ascetismului creştin, scopul concret al a. a fost mereu cultivarea umanităţii în orizontul sfinţeniei. Împlinirea datoriilor liturgice sau casnice se împleteşte cu etosul bucuriei. Spiritul de jerftă nu conduce la triumfalism, ci adapă umilinţa şi duhul smereniei. Imitarea lui Hristos străpunge fiecare gest cotidian. Curiozitatea — acest drog al minţilor semeţe şi deşarte — e strunită prin arta tăcerii.
Cuvintele schimbate între membrii comunităţii cunosc bine semnele de punctuaţie. Accentele cazone sunt compensate de libertatea harului şi recunoaşterea tainei persoanei: faptul că fiecare om plăsmuit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” are un destin unic şi ireductibil. „Să nu osândeşti pe cineva pentru chipul lui” — iată avertismentul împotriva argumentelor ad hominem. Tânărul, apoi, primeşte recomandarea „să se folosească de vin până la trei pahare.” Şi filantropia conduce la altceva decât sloganul uniformizării egalitare: „de faci bine unui sărac, să nu-l chemi la vreun lucru trecător”, spune cuviosul Isaia Pustnicul, atent la dimensiunea metafizică a penuriei.
Asceză, sărăcie, feciorie, purificare, trup.
Bibliografie: Constituţiile Apostolice, ed. M. Metzger; Evagrie Ponticul, Despre rugăciune, ed. rom.: Filocalia, vol.I, ed. a II-a, trad. rom.: pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Harisma, 1992; Paladie, Istoria lausiacă, trad. rom.: pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic, 1993; Pr. Dumitru Stăniloae (ed.), Filocalia, vol. I-XII, 1944-1991; Ierom. Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O introducere, trad.rom.: Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis, 1997; Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Bucureşti, 1992; Gavin Flood, The Ascetic Self, Cambridge, Cambridge University Press, 2004.
