fr. le divin, engl. the Divine, germ. das Göttliche
(< lat. divus, zeu; gr. to theion)
a). Substantivul desemnează sfera supranaturală din care sacrul, îndeobşte, îşi trage originea. Deloc întâmplător, departamentele Divinity din Universităţile anglo-saxone au fost mult timp consacrate studiului fenomenelor religioase. La genul feminin, „divinitatea” se referă la o entitate recunoscută într-o tradiţie religioasă particulară: un zeu sau o zeiţă.
b). În sens adjectival, d. poate califica natura unei experienţe ieşite din comun: o reverie poetică, un rapt erotic (amor divinus), o experienţă extatică.
c). d. sunt, prin definiţie, zeii diferitelor religii: Yahwe pentru evrei, Śiva pentru indieni, Allah pentru musulmani, după cum tot divini, prin extensie, sunt eroii credinţei (Buddha, Fecioara Maria, etc.) şi agenţii intermediari ai dramei soteriologice (e.g., Faraonul în religia egipteană, perceput ca întrupare a zeului Horus).
d). În textele teologice şi filosofice ale antichităţii clasice (la presocratici, de exemplu), d. apare ca o abstracţie a regnului celest: sinonim al transcendenţei şi origine a misterului fiinţei, d. reprezintă alteritatea radicală pentru sfera umană. La Anaximandru, de pildă (în relatarea lui Aristotel, Fizica 3.4.203b 7-15), d. este infinit, nemuritor, indestructibil şi necesar, fiind răspunzător pentru mişcările stelelor. Pentru Platon, mintea este partea divină a sufletului. La Aristotel, d. este temeiul lumii.
Filosofii, aşadar, demitizează zeităţile religiei populare greceşti sau romane. Apoteoza figurilor politice şi sacerdotale este, de asemenea, parte din ecuaţia lumii mediteraneene în epoca elenistă şi post-elenistă (e.g., Julius Caesar Augustus, 63 î.e.n.-14 e.n). Într-o lume dezvrăjită, însă, devine tot mai puţin credibilă atât proiecţia de tip animist, cât şi producţia de texte şi semne specifică politeismului.
Contextul monoteist mult mai familiar spaţiului european, ne descoperă d. ca pe o sferă concretă de manifestare a lui Dumnezeu. Noul Testament înregistrează câteva ocurenţe în acest sens: II Petru 1,3 sq; Faptele Apostolilor 17, 29. De regulă, însă, adresarea Absolutului se face în termeni personali. Literatura patristică consacră numeroase pagini „numelor divine” (la Părinţii capadocieni, la Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul, îndeosebi).
Rostite în registru doxologic, iar nu predicativ-categorial, „numele dumnezeieşti” laudă lucrările Proniei în orizontul revelaţiei. În neoplatonism, d. este subsumat unei henologii suverane, care plasează Unul deasupra fiinţei. Teologia medievală, în sfârşit, caută lumina d. prin refracţia adevărului, a binelui şi a frumosului. Dialogul cu filozofia greacă nu împiedică atât creştinismul ortodox, cât şi creştinismul romano-catolic să păstreze caracterul inefabil al d. (reprezentat arhitectonic atât prin stilul sofianic al Bizanţului, cât şi prin stilul gotic al lumii occidentale).
Scolastica barocă şi începutul modernităţii înlocuiesc contemplarea d. cu reconstrucţia sa conceptuală (ens realissimum). Poate fi cunoscut d. din interiorul acestei lumi, fără ca experienţa continuă a spaţio-temporalităţii să fie tulburată? Pot cei din afara revelaţiei iudeo-creştine să participe la taina prezenţei d. în istorie? Crezul tradiţional făcea din principiul prim al tuturor lucrurilor un Dumnezeu „atotţiitor” (pantokratos), capabil să regenereze şi să guverneze în orice clipă lumea.
Renaşterea conduce la repoziţionarea omului în cosmos: relaţia între sinele fiecărei conştiinţe individuale şi Dumnezeu se negociază în termeni străini de presupoziţiile creştinismului primului secol. Magia este reintrodusă pe linia hermetismului. Efervescenţa creatoare a geniului sau a artistului – mai curând decât minimalismul flagelant al ascetului – e perceput ca semn al unei inspiraţii divine.
Descătuşat de „prejudecăţile” Evului Mediu dominat de pesimismul antropologic augustinian, Renaşterea face – prin vocea unui Pico della Mirandola (1463-1494) – „omagiul omului”, privit drept rege al creaţiei şi verigă între Dumnezeu şi natură.
Conştiinţa de sine a omului devine treptat sediu al fenomenologiei d.: un semn al elecţiunii noastre e identificat de către R. Descartes (1596-1650) în chiar ideea de infinit la care raţiunea umană ajunge, implacabil, pe parcursul unor meditaţii filosofice autonome. Revoluţia ştiinţifică a sec. XVII impune însă o radicală mutaţie cosmologică şi antropologică, la capătul căreia d. pare alungat către tărâmul imaginaţiei poetice. Structurarea mecanică a relaţiilor constitutive lumii materiale nu mai tolerează discursul teologic despre miracol (contestat de Hume, Locke sau Hobbes).
D. mai poate fi regăsit, treptat, doar în scânteia inspirată a pictorului sau a muzicianului. J.S. Bach (1685-1750) participă la despărţirea modernităţii de Evul Mediu, având nostalgia conversaţiei între contemplaţia mistică a d. increat şi educarea pe linie baroc-culturală a „omenescului” din uman.
Universul post-teologic în care trăieşte J.W. Goethe (1749-1832) conduce la sacralizarea subtilă a naturii — temele panteiste devenind frecvente în literatura romantică a sec. XIX. D. apare la capătul unei căutări tragice sau în miezul confruntării cu stihiile firii: poetica elementelor schiţează o posibilă resacralizare a lumii, fără ca Logos-ului divin al stoicilor sau al creştinilor să-şi mai recapete funcţia centrală şi ordonatoare.
Pe de altă parte, modernitatea occidentală a găzduit una dintre puţine epoci istorice din istoria umanităţii în care urmele d. au ajuns să fie contestate cu zel aprioric şi consecvenţă misionară. Revoluţia franceză şi Revoluţia bolşevică au fost două asemenea momente de celebrare explicită a ateismului, în contrast cu orice viziune culturală sau religioasă „neemancipată”. D. s-a pervertit atunci într-o idolatrizare colectivistă a Istoriei, al cărei „progres” utopic a fost asigurat de personaje malefice precum V.I. Lenin (1870-1924), A. Hitler (1889-1945), I.V. Stalin (1878-1953) sau Mao Tse-Dun (1893-1976).
Deşi declarat atee, „religiile politice” ale sec. XX au resuscitat cultul personalităţii la dimensiuni gigantice, specifice faraonilor şi împăraţilor Antichităţii. În sfârşit, lumea liberă a cunoscut fenomenul caracterizat de Mircea Eliade (1907-1986) drept o „camuflare a sacrului în profan”.
În ultima jumătate de secol, scena artistică a găzduit tulburătoare forme de ataşament faţă de figuri celebre ale cinematografiei sau ale muzicii pop, recunoscute sub titlul de „dive” sau „idoli”. Satisfăcînd nevoia perenă de modéle a fiinţei umane, acest mimetism tehno-mediatic (cu sau fără accente orgiastice) regizează uneori spectaculoase „rituri de trecere” (iniţieri, naşteri din nou, consacrare, misionarism sau doliu).
Dumnezeu, zeităţi, sacru, sfinţi.
CULTURĂ, POLITICĂ, ISTORIA RELIGIILOR
Bibliografie: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi a ideilor religioase, vol. I-III, Bucureşti, 1981,1986,1988; Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Bucureşti, 1997.
