„Dat este omului să ajungă, într-o singură zi, la măsuri dumnezeiești”. Un asemenea cuvânt încurajator, extras din Patericul egiptean, ne spune ceva uluitor: nu contează ceea ce ai făcut ieri, căci trecutul nu există decât atât cât îi permitem noi să invadeze actualitatea. Cum? Prin amintiri.
Dar astăzi este o nouă zi (și accentul în propoziție cade pe verbul „a fi”). Prin combinația dintre silință și har, transformarea omului devine posibilă. Incipit Vita Nova.
Puterea cuvintelor culese din breviarul înțelepciunii duhovnicești ne invită, așadar, să redescoperim taina prezentului indivizibil.
Fiecare clipă este o răscruce în care îmi șlefuiesc destinul. Cum? Știind cum să iau decizii. Astăzi, acum, într-o clipită.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
Pot să visez și să acționez în consecință, precum marinarii aflați în căutarea limanului salvator. Pot, dimpotrivă, să lansez acuzații și să-mi învinovățesc semenii pentru ultimul naufragiu. Rezultatul? Voi lăsa drept moștenire un dezastru fără margini și fără pretendenți…
Fiecare dintre noi este actorul propriei sale povești pe care, zilnic, și-o deapănă așa cum dorește. Cum? Rostind eternul monolog interior al conștiinței, întrerupt numai de gânduri pătimașe, imbolduri spre virtute, rugăciuni fierbinți și dârze ascultări — toate înfruntând cu temeritate necunoscutul, semnătura finală, ultima suflare și destinul post-mortem.
Pe scena lumii, te îngrozește mereu gândul că ceilalți vor fi necruțători cu tine. Știu. Confirm. Oamenii sunt răi și te vor măsura din cap și până-n picioare, evidențiind erorile și mascând virtuțile.
Judecătorii se vor grăbi să-ți dea o notă de trecere sau, dimpotrivă, să rostească vorbe de batjocură și ocară. Ispita refugiului în mizantropie este firească — un reflex spontan pentru filozoful solitar. Umilința e sinonimă cu ascunzișul. Evităm supra-expunerea pentru a fi scutiți de bârfa ingrată a semenilor noștri.
Cu toate acestea, frica de condamnare are o rădăcină mai adâncă: teama congenitală de necunoscut.
Din clipa nașterii noastre, suntem proiectați într-o lume pe care-o percepem drept străină, rece și ostilă.
Copilul nu știe deloc ceea ce-l așteaptă. El nu înțelege de ce-ar trebui să părăsească pântecele cald și ocrotitor al mamei. Expulzat la șapte sau nouă luni, pruncul descoperă o realitate brutală și incomprehensibilă: universul infinit al unor percepții hipertrofiate.
Rațiunea? Calmul? Ataraxia? Sunt orizonturi mult prea îndepărtate.
Iată de ce anxietatea definește structural, aș zice, raportarea noastră la viitor. Cu toții suntem chemați să gestionăm stihiile sufletești și, în primul rând, să potolim teama de-a fi respinși, ridiculizați ori, altfel spus, de-a fi condamnați simbolic la moarte.
Cum? Învățând nepăsarea, puterea cuvintelor, adâncimea clipei, dar și ce înseamnă o „măsură dumnezeiască” de har.
