„Inventând individul. Originile liberalismului occidental” de Larry Siedentop este o pledoarie pentru originile creştine ale liberalismului secular. Autorul speră că această carte va contribui la o înţelegere mai bună a tradiţiei liberale care stă la baza identităţii occidentale (Siedentop, 2014, 4). Acesta crede că nu e o întâmplare că secularismul liberal a apărut în Vest (Siedentop, 2014, 3). Creştinismul are un rol central în naşterea liberalismului şi secularismului (Siedentop, 2014, 359). Liberalismul se bazează pe idei inspirate de creştinism. Acesta conservă ontologia creştină fără metafizica salvării (Siedentop, 2014, 338). Pentru autor, liberalismul este asociat cu lucruri ca egalitatea în faţa legii, dreptul la libertate, guvernul reprezentativ şi libertatea de conştiinţă (Siedentop, 2014, 332). Acestea au apărut atunci când intuiţiile morale generate de creştinism s-au întors împotriva autoritarismului bisericii (Siedentop, 2014, 332). Teza este surprinzătoare mai cu seamă pentru cei care văd un conflict între creştinism şi secularism. Autorul are de înfruntat imaginea populară, convenţională că există o tensiune între creştinism şi liberalism. Acest război civil, prezent mai cu seamă în Europa decât în America există şi pentru că ideile menţionate se opuneau autoritarismului bisericii care încerca să-şi impună voinţa prin intermediul puterii seculare (Siedentop, 2014, 333).
Egalitatea morală
Culturile împărtăşesc anumite idei. În Vest, o astfel de idee este cea a egalităţii indivizilor. Nu o întâlnim în majoritatea celorlalte culturi (Siedentop, 2014, 349). În fundamentalismul islamic, de exemplu, religia exclude sfera seculară iar femeile au un rol subordonat (Siedentop, 2014, 1). Autorul crede că Europa modernă este despre transformarea unui convingeri morale precum cea a egalităţii morale în status social (Siedentop, 2014, 339). Din egalitatea sufletelor a rezultat şi adeziunea la libertatea individuală. Iar din combinaţia dintre cele două valori a rezultat o idee definitorie pentru liberalismul modern, ideea libertăţii egale (Siedentop, 2014, 339).
Creştinismul descoperă individul şi egalitatea între indivizi. În antichitate dominante erau familiile şi castele, iar relaţiile intre oameni erau inegalitare. Prin contrast, în creştinism se pune accent pe individ iar indivizii sunt consideraţi egali. În familia antică nu toţi membrii familiei sunt egali. În oraşul antic nu toţi locuitorii oraşului sunt cetăţeni.
Familia antică era o unitate religioasă. Bărbatul cel mai vârstnic era un fel de preot (Siedentop, 2014, 115). Autoritatea tatălui decurgea din rolul său de preot. În antichitate familia era unitatea socială fundamentală, nu individul (Siedentop, 2014, 116). Acest status inegal din familie este exportat şi asupra instituţiilor ulterioare din Grecia şi Roma antică cum ar fi oraşele. Prin transferul autorităţii religioase către biserică este slăbit fundamentul religios al familiei. Biserica a relaxat această subordonarea a membrilor familiei (Siedentop, 2014, 116). Azi vedem alte fiinţe umane ca pe indivizi cu drepturi mai degrabă decât ca pe membrii unei familii cărora li se atribuie un status (Siedentop, 2014, 13). Însă ar fi o eroare să înţelegem familia antică pe modelul familiei mononucleare moderne (Siedentop, 2014, 20). Pentru istorici ca Fustel de Coulanges familia antică se baza nu atât pe naştere, afecţiune sau forţa fizică, cât pe religie (Siedentop, 2014, 14). Legile oraşului antic erau în grija preoţilor. Ele nu puteau fi examinate de oricine. Apoi traiul în oraş nu-mi garanta protecţia de către legile sale. Sclavii sau străinii nu se bucurau de protecţia oraşului. Legile se aplicau doar celor care împărtăşeau venerau oraşul şi sacrificau la acelaşi altar. Doar aceştia erau cetăţeni (Siedentop, 2014, 24). În genere, istoria oraşelor state greceşti e despre cine ar trebui să fie inclus în clasa cetăţenilor. Femeile, sclavii sau străinii erau excluşi din viaţa publică. Aceştia rămâneau în sferă inferioară domestică (Siedentop, 2014, 28).
Lumea antică rămâne inegalitară. Să ne gândim la societatea lui Platon împărţită în paznici, lucrători şi muncitori sau la cea a lui Aristotel formată din cetăţeni şi sclavi sau la viziunea aristocratică a stoicilor pentru care doar puţini oameni pot atinge adevărata cunoaştere şi virtute (Siedentop, 2014, 303). Societatea lui Platon are diferenţe radicale de status. Fiecare individ are rolul său propriu în societate. Iar această trăsătură este înnăscută (Siedentop, 2014, 36). Autorul crede că Platon nu proiectează o imagine a sufletului asupra societăţii, ci mai degrabă interpretează sufletul în funcţie de o societate stratificată, cum era cea grecească (Siedentop, 2014, 36).
Grecii şi romanii nu distingeau atât între public şi privat, cât între public şi domestic. Iar domesticul însemna familia, nu indivizii cu drepturi. Trăsătura esenţială a sferi domestice era inegalitatea. Familia era inegalitară (Siedentop, 2014, 18). Şi oraşul antic era inegalitar. În oraşul antic cetăţeni erau doar capii familiei şi mai târzii fii lor. Femeile, sclavii şi străinii nu erau cetăţeni (Siedentop, 2014, 18). Antichitatea identifica moralitatea cu forţa şi gloria oraşului şi cu situaţia claselor privilegiate (Siedentop, 2014, 206). Credinţele religioase ale familiei erau cărămizile pe care se construia societatea antică. Bărbatul cel mai vârstnic al familiei acţiona ca preot (Siedentop, 2014, 115).
Creştinismul pune accent pe individ, nu pe familie, castă sau clan. De exemplu, prin Isus individul mai degrabă decât familia devine agent al nemuririi (Siedentop, 2014, 58). În creştinism nemurirea este individuală. În antichitate familia era agentul nemuririi, nu individul (Siedentop, 2014, 58).
Sau să ne gândim la situaţia în care Isus limitează obligaţiile faţă de familie dacă servirea lui Dumnezeu cere acest lucru (Siedentop, 2014, 353; Siedentop, 2014, 76). Aceasta înseamnă că familia nu mai are aceeaşi dominanţă asupra individului ca în antichitate. Creştinismul are un rol eliberator. În creştinism individul este ceva mai mult decât rolul său social. Acest lucru nu s-ar fi întâmplat în Antichitate (Siedentop, 2014, 220). Omul nu se mai identifică prin status, ci este ceva în plus. Prin creştinism oamenii aveau acces la realitatea ultimă ca indivizi, nu ca membrii ai unui grup (Siedentop, 2014, 63). Săracii şi bogaţii se apropiau ca indivizi, nu ca membrii unui grup de sacramentele bisericii, că era vorba de botez sau euharistie. Situaţia era valabilă şi pentru cei excluşi anterior din categoria cetăţenilor (Siedentop, 2014, 83). Creştinismul face abstracţie de statusul social.
Regula biblică a regulii de aur sintetizează şi comunică cel mai bine intuiţia egalitaristă creştină (Siedentop, 2014, 281). Şi ideea întrupării stă la baza egalitarismului creştin. Aceasta convingere pune o punte între divin şi om. În politeismul antic sau în Vechiul Testament exista o prăpastie între divin şi om (Siedentop, 2014, 247).
Credinţa în egalitatea morală a oamenilor începe să ameninţe diferenţele fundamentale de status (Siedentop, 2014, 76). Aceste diferenţe se manifestau atât în familie, cât şi în cetate. Apostolul Paul susţine egalitatea, spre deosebire de atitudinea ierarhică, inegalitară din antichitate. Acesta provoacă convingerea antică a omului supus unei ordini imutabile sau destinului (Siedentop, 2014, 60). Libertatea universală a lui Paul e diferită de libertatea cetăţenilor privilegiaţi ai polisului (Siedentop, 2014, 60). Mesajul lui Paul este universal. Acesta se adresează tuturor oamenilor, nu doar evreilor (Siedentop, 2014, 60). Omul „nu mai este nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie; deoarece toţi sunteţi unul în Isus Cristos” (Siedentop, 2014, 60). În centrul convingerilor creştine stă egalitatea sufletelor în căutarea salvării (Siedentop, 2014, 88). Iudaismul rămâne tribal, în timp ce creştinismul avem o relaţie a individului cu divinitatea (Siedentop, 2014, 301).
Această egalitate se vede în ritualurile şi practicile creştine. Sub influenţa egalităţii morale creştine rolul femeilor se schimbă. Acestea nu mai sunt privite ca fiind supuse complet autorităţii familiei. Încă de timpuriu biserica a insistat pe obligaţiile egale din căsătorie. Dacă un preot devine autoritate pe chestiuni de conştiinţă, aceasta înseamnă că femeile puteau privi în afara familiei pentru sprijin şi ghidare. Avem o instanţă alternativă familiei. De acest lucru au beneficiat probabil femeile şi fii mai tineri (Siedentop, 2014, 116). Practica de confesiune a individului slăbeşte constrângerile puse de familie, clan sau castă (Siedentop, 2014, 190).
Şi monasticismul creştin a încurajat o concepţie mai egalitară despre societate (Siedentop, 2014, 184). Să ne gândim la comunităţile ascetice pentru femei. Acestea însemnau ieşirea din subordonarea sferei domestice (Siedentop, 2014, 85). În genere, mănăstirile se bazau pe asociere voluntară. E o practică diferită de lumea antică unde cultul familiei, statusul civic şi servitudinea erau date de la naştere sau erau impuse prin forţă. E adevărat că şi adeziunea la cultele misterelor din antichitate era individuală. Însă aceste culte erau mai degrabă secrete şi misterioase (Siedentop, 2014, 94).
În familia antică bărbatul avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei şi copiilor. Convingerile creştine modifică însă familia antică. Bărbaţii încep să-şi trateze soţiile ca egali iar condamnarea adulterului se extinde şi asupra bărbaţilor (Siedentop, 2014, 117). Arhiepiscopul Hincmar proclamă în secolul 9 printre primii căsătoria drept o uniune între doi indivizi sau suflete binecuvântată de biserică (Siedentop, 2014, 171). Apoi Evanghelia lui Toma are pasaje care ar putea fi descrise drept eliberarea femeilor (Siedentop, 2014, 75).
Identitatea creştină determina viaţa socială mai degrabă decât să fie determinată de ea (Siedentop, 2014, 301). Prin creştinism înţelegem că se putea atinge un alt status moral. Omul avea o anumită mobilitate. Acest status era realizat mai degrabă decât moştenit (Siedentop, 2014, 190). Vieţile sfinţilor ca gen literar sunt relevante pentru emergenţa individului. Ele aveau elemente de western, roman poliţist, SF şi poveşti moralizatoare. Aşa avem o democratizare a cultului antic al eroului. Eroismul e acum deschis tuturor. Succesul nu mai depinde de naştere, gen, forţa fizică sau viclenie (Siedentop, 2014, 190). Vieţile sfinţile arătau că salvarea nu mai depinde de statusul social. Credinţa individuală poate învinge circumstanţe sociale ostile (Siedentop, 2014, 190). Martirajul ilustra voinţa individuală. Era ceva care trecea dincolo de gen, clasă şi status (Siedentop, 2014, 80). Prin creştinism avem o descoperire a individului. Acesta înseamnă mai mult decât rolurile sale sociale. Să nu pierdem din vedere că botezul creştin era al indivizilor (Siedentop, 2014, 173).
Universalismul creştin influenţează lumea laică. Să ne gândim la jurământul cerut de Carol cel Mare. În 792 Carol cel Mare a cerut un jurământ de loialitate. Acesta nu era cerut doar oamenilor liberi, ci şi sclavilor. Un astfel de gest ar fi fost de neconceput în Antichitate, unde sclavii erau doar „instrumente vii”. Acum şi sclavii şi femeile erau suficient de relevanţi pentru a li se cere acest lucru (Siedentop, 2014, 153). Jurământul era făcut de indivizi, nu de clanuri sau clase. Nu ne puteam gândi la un astfel de jurământ în Antichitate. Un asemenea act ar fi pus la îndoială inegalitatea protejată de religie şi familii (Siedentop, 2014, 173). Acest jurământ universal confirmă influenţa creştinismului asupra rolurilor sociale (Siedentop, 2014, 165). În plus, legislaţia carolingiană a păstrat legea vizigotă care interzicea aplicarea pedepsei capitale fără proces aplicată de sun stăpân sclavului. Aceasta decreta şi că sclavii căsătoriţi nu pot fi separaţi chiar dacă aparţin unor stăpâni diferiţi. În felul acesta sfera domestică intră sub controlul public iar individul emerge ca unitate a guvernării (Siedentop, 2014, 154)
Egalitatea morală creştină a dus la distrugerea caracterului aristocratic al oraşului antic (Siedentop, 2014, 122). Indivizii sunt trataţi inegal în familia şi polisul grecesc. Tendinţa creştinismului este să promoveze egalitatea de status. Creştinismul regândeşte identitatea omenească. Creştinismul a pus accent pe egalitatea morală a oamenilor. Oamenii sunt egali indiferent de rolurile sociale ocupate. În creştinism, acestea roluri devin secundare în raport cu identitatea dată omului de Dumnezeu şi care e împărtăşită de toţi oamenii (Siedentop, 2014, 352). Lumea antică este una inegalitară. În lumea antică indivizii nu sunt egali, ci subordonaţi familei. Creştinismul va modifica această stare de lucruri prin ideea că oamenii sunt egali. Egalitatea morală creştină a dus în cele din urmă la înlăturarea caracterului aristocratic al oraşului antic (Siedentop, 2014, 122). Sub influenţa creştinismului este înlocuită o concepţie despre societate întemeiată pe inegalitate cu una întemeiată pe egalitatea morală (Siedentop, 2014, 129).
