Apariţia primului volum al dl. Mihail Neamţu marchează prima bornă de hotar pusă de către una dintre cele mai importante promisiuni ale teologiei româneşti în momentul de faţă. Intitulat provocator – Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice – volumul se propune ca o lectură critică în sens filozofic a realităţii ecleziale din România post-decembristă.
Dincolo de pretenţiile de totalitate ale unei generaţii damnate din punct de vedere social, Mihai Neamţu îşi convinge cititorul de la prima pagină că are de-a face cu un scriitor de rasă şi nu cu un debutant. Noutatea limbajului şi noncomformismul frazei atât din punct de vedere gramatical, cât şi ideatic reprezintă atuurile incontestabile ale acestei contribuţii insolite.
Plecând de la o sintagmă inspirată de Psalmii lui David, cartea lui Mihai Neamţu ne reaminteşte că porumbelul Spiritului poate fi identificat cu bufniţa zeiţei Atena. Înţelepciunea se întâlneşte cu harul iar Atena se îmbrăţişează cu Ierusalimul sub semnul aceluiaşi Duh unificator.
Conformându-se acestui principiu de bază, Mihai Neamţu evită concubinajul cu dihotomiile mimetice ale unui puritanism de factură „ortodoxă”, cu cadrele sărace ale unui fundamentalism cultural din care cultura teologică trebuie să se elibereze. Nu e de mirare că tonul este critic la adresa Bisericii. Cu siguranţă, Ortodoxia ca entitate instituţională nu este obişnuită cu accentele critice şi cu puseurile polemice la adresa ei.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
Situându-se pe poziţiile laicatului care a fost redus la un simplu organism pasiv care trebuie să accepte diletantismul şi amatorismul clerului, discursul titanic al lui Mihai Neamţu vine să demoleze prejudecăţile unei generaţii care a acceptat prea uşor jugul non-combatului eclezial şi nu jugul cel „uşor”(Matei 11, 29-30) al mărturisirii Adevărului.
Cartea lui Mihai Neamţu este prima pledoarie articulată în favoarea unei teologii a laicatului. În acest context, întreprinderea d-lui Neamţu vizează într-un ritm ardent şi tranşant totodată câteva puncte fierbinţi ale sistemului teologic contemporan. Sunt luate în colimator educaţia teologică (p. 99-112) şi imperativele catehetice ale Bisericii (p.113-120), situaţia controversată a tineretului creştin în Biserica Ortodoxă (p. 74-98).
Dincolo de textul lui Mihai Neamţu se poate simţi frământarea interioară unui om care constată că duhul profetic şi harismatic al Bisericii în care a fost botezat este unul aproape inexistent. Biserica Ortodoxă se prezintă pe sine ca o mare bâlbâială cu pretenţii autoritare nejustificate. Orice colegialitate sau efort de dialog cu elitele din afara castei episcopale este unul refuzat. Cert, aceasta este una din mizele intrinsece ale cărţii.
Una dintre exigenţele cărţii ţine de recuperarea unei instanţe critice şi diacritice în Biserică, fără de care Trupul lui Hristos devine un aparat birocratic, iar preoţia un organism birocratic şi etatist a cărui finalitate este de cele mai multe ori propriul interes. Astfel cititorul nu trebuie să se mire atunci când va remarca pe alocuri stridenţa tonului sau atitudinea lipsită de conciliere şi milă faţă de „păcatele” sistemului.
Bufniţa din dărâmături nu este numai semnul înţelepciunii, ci şi simbolul spiritului critic prin excelenţă. Să nu uităm faptul că zeiţa Atena nu era numai protectoarea înţelepciuni ci şi a aezilor antici care puteau glorifica sau damna perpetuu o personalitate a epocii. Cu siguranţă, Mihai Neamţu este cel care îşi asumă condiţia ingrată de a fi bufniţa din dărâmături, atât un om care suferă pentru tarele sistemului, dar şi un spirit critic la adresa Bisericii instituţionale şi a spiritului mundan de factură atee.
Ceea ce reprezintă punctul de plecare al discursului este o constatare tragică. Teologia ortodoxă contemporană a ratat miza contemporaneităţii şi a spaţiului public prin prisma sabotării catehezei şi a transformării şcolilor teologice în simple organisme de intoxicare ideologică a aspiranţilor la fatidicul titlu de licenţiat în teologie.
Tonul critic al d-lui Mihai Neamţu este unul viabil şi îndreptăţit; orice student care a terminat o Facultate de Teologie Ortodoxă şi a avut de-a face cu furcile caudine ale sistemului de deformare spirituală şi umană din interiorul acestora va confirma in extenso informaţiile propuse de autor. Instinctul scriitoricesc nu este unul pamfletar, miza cărţii nefiind sabotarea modestului efortul eclezial actual la nivel social şi cultural.
Soluţiile pe care autorul le propune în mod constant şi la aproape fiecare pagină plină critici reprezintă certitudinea incontestabilă a faptului că cititorul este confruntat cu perspectiva existenţială a unui personaj care scrie din interiorul sistemului şi pentru sistem.
Apelul constant la surse patristice incontestabile, situarea zenitală în spaţiul Tradiţiei ecleziastice orientale, oferirea unor soluţii generoase în privinţa unor probleme evidente care confruntă sistemul teologic, tonul echilibrat pe care sunt rostite judecăţile, un ton departe de acea notă onctuoasă, pietistă, de acel permanent bemol la cheie cu care am fost obişnuiţi şi abuzaţi în parohiile în care viaţa noastră liturgică se desfăşoară, reprezintă garanţiile în alb ale unui efort de punere sub lupă a unui sistem care evident se află pe buza prăpăstiei.
Este reconfortant pentru generaţiile de studenţi şi enoriaşi anonimi ai parohiilor ortodoxe să constate că cineva a avut curajul să ia o atitudine scrisă şi nu refugiidu-se la unor bârfe animate de resentiment pasiv a căror autoritate este una îndoielnică. prin prisma acestei cărţii orice viitor student întru ale teologiei sau orice enoriaş ce doreşte să se implice efectiv într-o parohie îl poate privi pe dl. Mihai Neamţu ca pe un confrate de suferinţă sau ca un prieten de nădejde.
Chiar dacă tonalitatea cărţii este una pe alocuri expresionistă, fiecare cititor al acestei cărţi va savura calitatea limbii dl. Mihai Neamţu. Pentru prima dată după ’90 un intelectual creştin scrie într-o limbă română cultivată despre problemele Bisericii şi despre apele mai puţin baptismale în care ea se scaldă.
Problema limbajului în care teologia ar trebui să se exprime pe sine şi Adevărul rămâne pentru spaţiul ortodox în genere un misterium tremendi. Această dilemă aporetică reprezintă una din provocările subterane ale acestei cărţi.
Dincolo de logica circulară a lingurii de lemn duminicale cu care sunt obişnuiţi credincioşii ortodocşi deja demult intrată în limbajul cotidian al unor publicaţii bisericeşti şi al unor teologi români de prestigiu, ’Bufniţa din dărâmături’ vine să risipească insomniile teologice ale celor câţiva români care mai consideră că anemierea limbajului teologic într-o caricatură cu aromă de naftalină şi gaz lacrimogen nu reprezintă o alternativă viabilă şi de viitor.
De asemenea, este straniu ca în mileniul al treilea de la naşterea lui Hristos să trăim într-un conflict al limbilor sacre, un conflict care postulează în mod absurd că doar anumite idiomuri sunt capabile să exprime deplin adevărurile de bază ale creştinismului.
Mihail Neamţu a înţeles un imperativ pe care foarte puţini teologi mai sunt dispuşi să îl admită astăzi. Şi anume acela că cele două invenţii ale lumii greco-romane care au asigurat biruinţa finală a creştinismului în spaţiul mediteranean au fost drumurile şi limba greacă care era maniera de comunicare a intelectualităţii în general.
Comunicând publicului român o parte din gândurile şi frământările sale într-un limbaj românesc autentic, autorul îşi farmecă cititorul de la prima lectură. Dincolo de orice formă de partizanat idiomatic, orice pagină din cartea lui Mihai Neamţu are o aromă aparte care distanţează şi autonomizează discursul făcându-l inconfundabil.
O altă trăsătură incontestabilă se reflectă în polivalenţa discursului. Dincolo de pseudomorfozele de factură îndoielnică pe care teologia ortodoxă contemporană şi le-a asumat, armatura ideatică a d-lui Neamţu devine manifestă cititorului ca un discurs cu numeroase faţete.
Apelul constant la filozofia şi teologia contemporană reprezintă o tentativă de pionierat în teologia românească de astăzi. Singura excepţie notabilă din spaţiul teologic românesc o constituie cazul Diaconului Ioan I. Ică jr., cel într-un efort de o singularitate vecină cu genialitatea a editat operele celor mai importanţi filozofi francezi de factură creştină.
Cazul „turnantei teologiei franceze” (Dominique Janicaud) din spaţiul catolic reprezentată de nume ca Jean-Luc Marion, Michel Henry(†2002), Jean Louis Chrétien sau Jacques Yves Lacoste pe care Diaconul Ioan Ică jr. i-a popularizat parţial în spaţiul editorial românesc reprezintă o alternativă concludentă pentru o posibilă dezvoltare a unui discurs teologic al laicatului.
Apelul constant la reprezentanţii acestui viraj de factură conceptuală care recuperează în ansamblul său gândirea treimică se constituie într-o propunere şi o alternativă pe care ne-o oferă autorul. Miza acestei veritabile sinteze culturale nu ţine de o viziune unitaristă sau utilitaristă; din contră, Mihai Neamţu vede în această uşă occidentală întredeschisă un semn de interes spre teologhisirea Bisericii şi Părinţilor.
În polemică directă cu anumiţi scriitori creştini orientali (Christos Yannaras, de exemplu) autorul vede în această reconversie o atenuare şi o denunţare a sintagmei nieszcheiene care a separat total filozofia şi metafizica occidentală de teologia Bisericii. Spiritul sintezei şi al recuperării în litera Scripturii reprezintă raţiunea unghiulară a acestei iniţiative pentru moment inedite în climatul teologic şi cultural românesc.
Discursul livresc al cărţii nu se mărgineşte doar la o analiză conceptuală din perspectivă filozofică; memorialistica de factură istorică şi analizele prezentului sau trecutului nu prea îndepărtat se regăsesc într-un registru muzical cromatic în care trecutul comunist se îmbrăţişează neclar şi ubicuu cu prezentul spălăcit al neo-comunismului banditesc.
Relaţiile dintre istorie şi creştinism reprezintă o altă pistă de interes pentru autorul acestei cărţi. Apophtegma de tip paterical pe care autorul încearcă să o transmită cititorilor săi face referire la divorţul permanent şi total dintre realitatea eclezială şi realitatea istorică. Şi nicăieri nu se face mai pregnant simţită această separaţie decât la nivelul hagiografiile oficiale ale Bisericii oficiale.
Fie că sanctificăm deliberat un sfânt sau un ierarh din timpul vieţii, acea notă dizgraţioasă de folclor ce aparţine unei mitologii de fabricat la comandă se face simţită.
Absenţa unui glisaj efectiv dintre discursul actual al Bisericii Ortodoxe Române şi peisajul social şi politic contemporan din România pune Biserica în situaţii absolut jenante. Situaţia de la mănăstirea Tanacu din judeţul Vaslui reprezintă un exemplu grăitor.
Pentru mai multe zile, posesorii adevărului divin nu au dat nici un semn de interes sau nici cea mai insignifiantă declaraţie unei prese care a efectiv a pus la zid Biserica.
Trăind într-un turn de cristal anistoric în care raportarea la realitate se identifică cu baudelairiana baie de mulţime de care nici un posesor al adevărului sacru sau nici un ierarh cu pedigree nu vrea să se maculeze, ierarhia şi structurile academice ale unui BOR falimentar s-au făcut de râs într-o comedie în care sunt investite an de an adeziunile nevinovate şi finanţele a mii de români.
Critica lui Mihai Neamţu vizează această inadecvare istorie-Biserică oficială care are consecinţe dezastruoase pentru viitorului creştinismului ca mişcare de masă în România europeană şi seculară.
„Bufniţa din dărâmături” ca eveniment editorial incontestabil marchează începutul unei noi ere . După ce această carte va fi citită şi i se va acorda atenţia care merită, nimic nu va mai putea fi la fel în peisajul ecleziastic din România post-decembristă. Deoarece această mărturie impune schimbarea.
Fie că va intra în atenţia sinodului, fie că va smulge adeziunile a numeroşi creştini ortodocşi români practicanţi, această carte va marca cu siguranţă conştiinţele ortodoxe viitoare. Impactul ei nu va putea fi nici marginalizat sau desconsiderat. Meritul pentru această tentativă temerară de trezire a conştiinţei de creştin îi revine în totalitate autorului.
