În acest ultim articol dedicat cărții, Zbor în bătaia săgeții. Eseu asupra formării, ne vom apropia de a o nouă dimensiune cu rol edificator pe care Horia-Roman Patapievici a experimentat-o în drumul parcurs spre aflarea vocației sale. Și anume, aceea a însoțirii cu prietenii săi. Prieteni devotați, preocupați de aceleași idealuri și dorințe, dar în același timp, diferiți, care l-au însoțit în călătoria sa empirică.
Încă de la începutul volumului, autorul ne mărturisește că a scris această carte din pasiunea față de cunoaștere, dar, lucru și mai grăitor, și din iubirea față de prietenii săi: „Fără această iubire, câteva din cărțile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, nu ar fi fost niciodată scrise”.
Mai mult, vorbind despre prietenii săi, autorul ne mărturisește: „sănătatea mea sufletească de azi este în mod esențial datorată acelui mic cerc de prieteni, dintre care, prea puțini sunt pomeniți în paginile acestui eseu. Lor le aduc toate mulțumirile mele.” Ce poate fi mai frumos decât atât? De altfel, volumul de față a fost dedicat unuia dintre acești prieteni, Dan Wanieck.
Eseul ne descoperă, cu sensibilitate și într-un mod aproape intim, o altă adâncime a sa: elogierea prieteniei sincere, simple și nepătată de niciun fel de interes. Autorul ne înfățișează un adevărat exemplu de cultivare a recunoștinței și a admirației față de prietenii cu care s-a însoțit la un moment dat în calea devenirii sale. Printre ceilalți prieteni amintiți cu atenție și eleganță în paginile cărții îi mai regăsim, pe lângă Dan Wanieck, pe Doru Kaytar, Dragoș Marinescu, Mircea Parpalea, Dima Bicleanu sau Sorin Apan.
Horia-Roman Patapievici și prietenii săi și-au creat un spațiu al lor, un orizont al întâlnirilor culturale, departe de mediul politic și public al anilor ’80, acei ani triști și restrictivi. Ca și el, acești prieteni și-au pus toate speranțele în cultură. Întâlnirile lor de studiu și dialog s-au desfășurat, nu de puține ori, după o metodă, după un program. Ei organizau seminare lunare pe teme dinainte stabilite.
Dorința lor era aceea de a cunoaște totul, de a se lăsa formați de cărți, de a ajunge să se cunoască lăuntric pentru a-și putea descoperi propria autenticitate și vocație. Aceste persoane, devenite cu timpul prieteni apropiați, devotați și iubiți, au fost cele prin care autorul s-a format experimentând bucuria însoțirii. Alături de ei, el a rezistat comunismului, s-a putut să simți liber și a fost ajutat să devină persoana de astăzi: „Libertatea mea, în cercul de prieteni pe care l-am avut, a fost deplină și, cu siguranță, aceasta a fost adevărata mea viață, cea despre care voi mărturisi și la Judecata de Apoi, și pentru care sunt recunoscător tuturor celor care m-au iubit”.
La doi dintre astfel de prieteni, Doru Kaytar și Sorin Apan, ne vom referi în rândurile ce urmează.
Pe Doru Kaytar l-a cunoscut în timpul armatei, în septembrie 1976, la comisariat. Un detaliu sugestiv este acela că, în momentul primei întâlniri, amândoi aveau cu ei câte o carte. Patapievici avea un volum a lui Carlyle, despre cultul eroilor, iar Doru Kaytar, Trilogia Culturii, de Blaga. Tânărul, îmbrăcat bizar, chiar ridicol, cu cartea aceea în mână i s-a părut autorului insolit, în acel cadru destul de neprimitor al armatei iar prima reacție a fost aceea de respingere.
Însă, destul de repede, impresia inițială s-a dovedit a fi doar o simplă aparență. Prietenia lor va prinde contur și se va consolida datorită interesului comun pentru cărți. Cărțile le ofereau amândurora posibilitatea de a evada și de a sfida prezentul istorico-social plin de limitări în care se regăseau, putând gusta o libertate deplină.
Doru Kaytar era, de fapt, o persoană ce deborda de libertate, care nu credea în ratare și care manifesta mereu o atitudine degajată, optimistă, dar mai ales autentică. Autenticitatea era, de altfel, trăsătura care îl definea cel mai bine. Era autentic și prin faptul că nu deținea o bibliotecă și alegea să păstreze doar cărțile considerate esențiale. Însă, cu toate că erau prieteni, ei erau lipsiți de familiarism în conversațiile lor.
Destăinuirile pe care și le făceau unul altuia erau pur spirituale relatându-și mai degrabă, experiențe, nu confidențe. Confidențele lor erau intime doar în sensul acordat devenirii spirituale sau culturale.
De Sorin Apan, pe autor îl leagă o prietenie intelectuală particulară, cu el împărtășind, după cum am amintit în articolul precedent, experiențe semnificative precum întâlnirea cu profesorul Dumitriu și cu părintele Paisie, în timpul pelerinajului inițiatic făcut în Moldova. Pe cei doi tineri i-a legat pasiunea comună pentru India și pentru scrierile lui Mircea Eliade. Din punct de vedere intelectual, ei se întâlneau pe terenul lecturilor filozofice și al mistagogiei.
Pentru Patapievici, Sorin Apan era ieșit din comun prin comportament și atitudine. Dacă Doru Kaytar era definit de autenticitate, Sorin Apan era caracterizat de nerăbdare și excentricitate, dar, în același timp, și de un profund sentiment al jertfei. Iar, un lucru esențial pe care autorul i-a reținut de la el, a fost acela că viața noastră e valoroasă doar atunci când are o semnificație.
În cazul lui Horia-Roman Patapievici, figura prietenului devotat și inteligent preia locul figurii maestrului care lipsește. Prietenii lui suplinesc absența mentorului în așa măsură încât, datorită lor, anumite părți ale viitorului destin al autorului au început treptat să prindă contur.
Acest aspect important poate fi, pentru noi astăzi, o confirmare a faptului că prietenii pot deveni pentru noi ființe providențiale. Atunci când ne însoțim cu anumite persoane, care ne devin prieteni adevărați, prin ele, noi ajungem să ne vedem pe noi înșine într-o altă oglindă. Și, poate, de la ele, primim puterea de a ne salva de la un destin banal.
Zăbovind asupra acestui volum dedicat formării, realizăm că el ne exemplifică cu măiestrie și autenticitate atât o căutare, cât și un răspuns. Un răspuns primit în urma dialogurilor cu marile cărți, cu prietenii apropiați și, mai ales, în urma experiențelor grăitoare, cu propriul sine.
Este „zborul” asumat al unui tânăr care a avut o dorință nestăvilită de a se desprinde de condiția sa existențială, de a se înălța și de a deveni ceea ce a căutat mereu să devină. De aceea, cartea aceasta rămâne pentru noi, și la o distanță de un sfert de veac, mărturia convingătoare a edificării și conștientizării unui destin care, folosindu-ne de cuvintele autorului, „se face cu noi, când ne iubește; și se face cu egală dreptate fără noi, iubindu-ne în aceeași măsură.”
