Dacă în articolul precedent, dedicat volumului Zbor în bătaia săgeții. Eseu asupra formării, am zăbovit asupra dimensiunii formatoare pe care au avut-o cărțile în devenirea culturală a lui Horia-Roman Patapievici, de data aceasta ne vom opri asupra unei alte dimensiuni edificatoare, și anume, aceea a experiențelor prin care autorul a trecut, experiențe care, după cum afirmă el însuși, au fost unele semnificative, de-a dreptul transformatoare atât din punct de vedere cultural, cât și spiritual: „Experiențele pe care le-am trăit mi-au fost relevate pentru a declanșa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificației care îmi orientează viața.”
Devenirea sa nu s-a putut produce decât în timp, încet, pas cu pas, uneori anevoios, dar cu asumare și sârguință, la fel cum se întâmplă în cazul urcatului unui munte: „Pașii se fac discret, unul în urma celuilalt, fără salt şi mereu atent fiind la năruire. Afli numai asumând ceva ce deja ai aflat. În fiecare moment știi numai ceea ce deja ai știut, nu mai mult, astfel că orice clipă are gloria ei şi se hrăneşte din fundamentele sale aurorale. Iar muntele are coline, şi fiecare colină este un cerc pe care l-ai închis”.
După cum am amintit deja, deși tânărul autor însetat de cunoaștere nu s-a format cu ajutorul unui maestru la care să se raporteze în mod constant. Însă, cu toate acestea, pe parcursul său formator, au existat oameni însemnați, care au avut vocație de mentor, care l-au influențat și ghidat în alegerile sale și care i-au marcat ulterioara sa raportare la lume și la viața spirituală. Fiecare întâlnire de acest fel a fost o experiență, un pas făcut pe câte o nouă treaptă a devenirii. Iar doi dintre aceștia, care merită a fi amintiți au fost Anton Dumitriu și părintele Paisie Olaru.
Pe matematicianul și filosoful Anton Dumitriu, înainte de a-l întâlni față în față, Horia-Roman Patapievici l-a întâlnit, prin cărțile acestuia pe care le-a citit și care l-au marcat. Spre exemplu, în urma citirii volumului Philosophia Miriabilis, în care Dumitriu încercase să explice spiritualitatea unei epoci și a unei culturi trecute precum cea greacă, tânărul Patapievici avusese sentimentul că Dumitriu reușise să dea un răspuns nerăbdării de care era încercat. Tot în urma citirii volumelor matematicianului logica îi devenise familiară cu adevărat și ajunsese să îi înțeleagă pe Heidegger și pe Aristotel.
Poate că nerăbdarea și dorința de a-l întâlni pe matematician i-a determinat pe Horia-Roman Patapievici și pe prietenul său, Sorin Apan, să îi facă o vizită neanunțată, acasă. Ei își doreau să primească unele răspunsuri legate de filozofia pe care acesta o expusese în cărțile sale. Dialogul purtat cu profesorul Dumitriu a fost la început reticent cauzat, în special, de surprinderea prin care fusese luat Dumitriu de cei doi tineri care veniseră să-l vadă inopinat.
Pe parcurs însă, dialogul se destinde, deși rămâne riguros, și cei doi primesc răspunsurile așteptate. Mai mult, aceștia sunt sfătuiți de filozof ca atunci când citesc să urmeze întotdeauna o metodă și să dezbată critic tot ceea ce ar părea a fi lipsit de adevăr. De asemenea, Dumitriu le-a vorbit despre tâlcul și importanța pe care o au cuvintele.
Semnificația cuvintelor rostite sau așternute pe hârtie rezidă în ele însele, fiind autoreferențiale. Ele sunt, în același timp, purtătoare ale unui potențial istoric și ale unei mentalității deja formate: „cuvintele spun ceea ce spun, nu se arată decât pe ele însele, sensul lor este literal. O mentalitate se exprimă prin sensul pe care îl imprimă cuvintelor, de aceea rămâne pentru totdeauna gravată în haloul de umbră care constituie istoria unui cuvânt. Făcând arheologia limbii, transformi simpla geologie lingvistică în schița unei antropologii efective.”
Un lucru marcant, ce merită a fi amintit, este acela că, la plecare, în timp ce coborau scara în spirală și vorbeau despre Terra Miriabilis, o scriere a lui Dumitriu, ce apăruse de curând, tânărul Horia-Roman Patapievici a observat cum chipul profesorului era parcă luminat de o lumină asemănătoare „clarității unor icoane bizantine lucrate în aur”. Totul din jurul său devenise brusc impregnat de spiritualitate.
Dumitriu fiind la rândul său un căutător, nu găsise soluția vieții în scientism, și le-a mărturisit celor doi musafiri că a aflat-o în Biblie. Însă, pentru el întâlnirea sa cu Cartea Sfântă s-a produs într-un mod neașteptat, prin intermediul unui învățat indian cu care stătuse la un moment dat de vorbă și care îl îndemnase să o citească. Relatarea acestui episod poate deveni o confirmare a faptului că adevărul nu e niciodată prea departe de noi, iar pentru aflarea lui fiecare are de parcurs o cale inițiatică, o cale a propriei deveniri.
Citind relatarea lui Patapievici în continuare, mai realizăm totodată și că, nu de puține ori, în chip inexplicabil, pe această cale noi vom întâlni pe cineva, aparent străin de tot ceea ce ne fusese familiar până în acel moment și care, fără să realizăm de la început, ne va îndruma înspre aflarea răspunsurilor de care avem nevoie și a adevărului căutat. Întocmai precum indianul l-a îndreptat pe Anton Dumitriu înspre Biblie.
Cealaltă întâlnire grăitoare pentru autor, și pe care am ales să o menționăm, este aceea avută cu părintele Paisie Olaru, în toamna anului 1980. Această întâlnire a avut loc la capătul unei călătorii de natură inițiatică pe care a făcut-o tot împreună cu prietenul său, Sorin Anton, la mănăstirea Sihăstria din Bucovina și la schiturile din jurul ei. Pe parcursul călătoriei întreprinse pe meleagurile Moldovei de Sus, autorul este fermecat de frumusețea acelui „Paradis Terestru”, după cum îl definește, și are tot timpul sentimentul că natura este coparticipantă la revelarea sacralității, la epifania spirituală.
În drumul său inițiatic, autorul și însoțitorul său trec mai întâi pe la părintele Ioil, cel ce deborda de o lumină purificatoare, și pe la părintele Cleopa, eruditul monah, înzestrat cu o memorie remarcabilă, un maestru de necontestat al tradiției mănăstirești. Acesta din urmă îl trimite pe Horia-Roman Patapievici la părintele Paisie, „duhovnicul cel bun”, la care mergeau mulți oameni în acele vremuri pentru a se spovedi și pentru a cere o povață. Asemeni unui vechi pelerin, el pornește înspre schitul părintelui Paisie, aflat lângă așezământul monahal de la Sihla, în apropierea peșterii Sfintei Teodora.
După ce a intrat în chilia monahului, ca într-un tablou dostoievskian, autorul îngenunchează în fața duhovnicului pentru a-i cere binecuvântarea. Însă binecuvântarea primită nu a fost una obișnuită, ci una transpusă într-o poveste, asemănătoare unei parabole biblice. O poveste despre un tânăr care, stând de vorbă cu învățătorul său, îl roagă pe acesta să îi deslușească felul în care omul va putea să se închine și să-L onoreze pe Dumnezeu o veșnicie în viața de apoi. În timpul relatării acestei povești, în inima tânărului căutător, îngenunchiat în fața părintelui duhovnic, creștea treptat un sentiment al certitudinii cu privire la vocația sa, la raportarea sa la Dumnezeu și la adevărul pe care El îl reprezintă.
Experiențele acestea, din care răzbate un profund sentiment al recunoștinței, sunt făcute cunoscute cititorilor cu sensibilitate. Ele au reprezentat noi trepte urcate de către Horia-Roman Patapievici în edificarea și care i-au dezvăluit nou orizonturi pline de semnificație ce l-au ajutat să ajungă la vocația destinată.
Dacă în această călătorie inițiatică, Anton Dumitriu a răspuns nevoilor intelectuale ale autorului, duhovnicul Paisie, față de care s-a deschis în chip natural și fără nicio reținere, a fost cel care a răspuns exclusiv nevoilor sale spirituale. Părintele a fost cel care l-a ajutat să se pună în acord cu sine însuși și cel de la care a primit încuviințarea pentru destinul său „în care cu sfială se instalase”.
