[1948, Bucureşti]
Dragă Pia,
Acum – Slavă Domnului! – sunt complet restabilit[1]. Şi la aceasta, desigur, că şi vitaminele tale au avut partea lor de contribuţie. Îţi mulţumesc încă o dată pentru tot ceea ce faci pentru noi: este mult mai mult decât vă puteţi închipui. Aci zilele trec încet, îngrozitor de încet, fiecare în sine însumând un nou bilanţ de lichidări pentru unii sau alţii, dacă nu într-un sens, chiar pentru toţi deopotrivă.
Tot ce denunţaţi la radio, toate comentariile şi toate reportagiile, nu sunt nici pe sfert ecoul a tot ceea ce se petrece, şi desăvârşeşte implacabil, adesea iremediabil, zi de zi, sub privirile noastre. Distrugerea averilor, pierderile materiale, ruina economică n-ar fi nimic.
Acestea sunt normale, în firea lucrurilor. Procesul de regenerare a claselor sociale, în ceea ce priveşte schimbarea repartiţiei bunurilor – cu toate excesele – era de aşteptat, ca ceva legitim, ca un dat istoric inevitabil, mai devreme sau mai târziu.
Ceea ce însă pare teribil, într-adevăr, este lichidarea morală şi fizică, practicată cu sistemă, în aşa măsură încât, după un timp, fiecare ajunge să aibă conştiinţa condamnării sale sigure.
Şi în aşteptarea deznodământului, pentru cei la care nu s-a produs încă, asişti la un spectacol de ipocrizie colectivă fără precedent, ceva asemănător supralicitărilor de absurd fantastic ale lui Polonius, simulând complicitatea cu Hamlet, în clipa când acesta îşi bate joc de curteni, cu emiterea unor constatări de presupus dement. Terorizarea a ajuns la efectele psihozei. Nimeni nu mai este sigur de nimeni.
Nu mai îndrăzneşti să vorbeşti deschis decât în şoaptă. Şi încă, după ce te-ai uitat de câteva ori în jurul tău. Cele mai inofensive gesturi sau cuvinte-ţi sunt suspectate, răstălmăcite, denunţate calomnios, ca să nu mai vorbim de riscul elementar de a fi pe faţă demn şi intransigent.
Obsesia privirii pe stradă au ajuns s-o constituie miliţienii. Ai impresia unui oraş sub ocupaţie, în continuă stare de alarmă. Uneori mă amuz să înregistrez numeric prezenţa întâmplătoare a miliţienilor de pe parcursul drumurilor mele. Deunăzi, de acasă până la Josette[2], am întâlnit în locuri diverse nu mai puţin de 5… Şi pretutindeni, aceeaşi scară proporţională. Lumea înghite şi tace.
O rezistenţă pasivă, care frizează, însă, prea adesea, laşitatea penibilă a compromisului suspect. Pentru toţi, marele reproş mut rămâne mereu al celor din închisori, unde se moare tot mai des (printre ultimele victime notorii sunt generalii Negulescu, Korne şi Dragalina) şi încep să se semnalizeze şi primele cazuri de demenţă…
Aş vrea atât de mult să ştiţi ce se petrece aici, să aveţi informaţii reale, mai ales pentru Mişu, care face şi va mai face politică, într-un partid care – după schimbarea lucrurilor – sper să nu mai fie cel liberal…Polarizarea conştiinţelor nu îşi mai găseşte factorul comun în mitul regalităţii – care pare a se fi compromis şi consumat într-o mare măsură – ci în Dumnezeu, marea şi ultima instanţă.
Vă las, îmbrăţişându-vă cu dor
[1] Dinu Pillat se îmbolnăvise de plămâni, suferind de tuberculoză.
[2] Josette, sora Ioanei (Eggie) Heliade-Rădulescu, prietena din adolescenţă a Piei
