A fost odată ca niciodată un moment în care am făcut greșeala de a citi replicile oamenilor la un video despre Biblie. Și printre minunații oameni apare și un alt om care scrie simplu și cu punct ca să accentueze adevărul implacabil pe care l-a emis: „It’s just a story.” Adică Biblia e doar o poveste.
Nu m-a vexat reacția lui pentru profunzimile mele de credință, ci pentru orgoliul meu propriu de a fi „autor de povești”. ,,Ce vorbește omul ăsta?” zic eu, „da’ ce, are impresia că poveștile nu sunt adevărate?” M-am ofticat în vanitatea mea tulburată și intelectuală.
Și apoi am început să cern replica lui, să o întorc pe toate părțile, să mă pun în locul lui, să mă zbat conceptual, să realizez că mulți cred asta despre Cartea Cărților, că e doar „o poveste”. Șirul gândurilor mele a ajuns la concluzia că acești oameni se înșală din punct de vedere conceptual în primul rând. Și, ergo, scriu aceste rânduri.
1. Înțelegerea greșită a cuvântului „poveste”
Ca să încep à la carte, cuvântul „poveste” provine din limba slavă veche „povestĩ” și are sensul de istorisire, relatare de fapte. Poveștile sunt de două tipuri: reale (biografice) și imaginare (fictive, adică emise de limitele imaginației posedată de un om). În momentul în care un prieten îți spune ce i s-a întâmplat ieri la muncă, îți spune, de fapt, o poveste.
Când un autor scrie o poveste, el doar din realitate poate lua structura poveștii, operează doar cu realitatea și apoi o modifică, adaugă etc. Orice poveste fictivă are cel puțin un sâmbure de adevăr. Nimeni nu poate să își imagineze ceva ce nu a existat deja.
Deci a folosi termenul „poveste” strict cu sensul de „ficțiune” este eronat și limitat. Pierzi multe lecții în viață dacă vezi poveștile doar ca o înșiruire de imagini neîntâmplate.
2. Cunoaștere și înțelegere
Bob e acum în Londra, stă la rând la bancă și pufăie iritat. E de 10 minute la rând și trebuie să fugă și la primărie. Pentru că tu nu-l cunoști personal pe Bob ai impresia că nu există. Totuși lumea este plină de Bob-i.
Dacă noi nu cunoaștem ceva, fie amănunțit, fie de suprafață, nu înseamnă că acel lucru, eveniment sau om nu există. Greșeala multor ne-credincioși este faptul că rămân blocați în propria bulă: ei fie nu cunosc deloc un domeniu dar emit păreri despre acel domeniu, fie cunosc doar un singur domeniu și cred că restul e neimportant, fie cunosc doar un mic procentaj dintr-un domeniu sau au auzit de la altcineva despre acel domeniu.
Preferații mei sunt cei care nu au activat într-un domeniu, dar se leapădă imediat de acel domeniu, chiar devenind dușmani înfocați.
Oricum, ideea e că setea de cunoaștere, cercetarea, căutarea de răspunsuri stă la baza descoperirii și încrederii în „povestea” din Biblie. Și e o cunoaștere ce nu se încheie niciodată. Totuși, cunoașterea este primul pas. Înțelegerea e nivelul următor. Câte conflicte, certuri și violențe nu se întâmplă, ca motiv principal, din lipsa de înțelegere? În momentul în care ajungi să înțelegi un om, ajungi și să-l iubești – să-l numești frate, confrate, camarad, prieten.
„Neștiința este sursa tuturor relelor” ne zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.
3. Orice poveste este și adevărată
Să mă întorc la poveștile „fictive”. Un om, autorul, dintr-o măcinare, pasiune sau moment de sclipire se apucă să scrie o poveste/roman/fabulă/basm. Autorul, Liviu Rebreanu (oare a existat? Eu nu l-am cunoscut personal, dar i-am citit cărțile) a scris romanul „Pădurea Spânzuraților”. O poveste extraordinară, dar oare adevărată? În centrul poveștii „Pădurea Spânzuraților” se află Apostol Bologa, un tânăr ofițer român din armata austro-ungară, ce este trimis să lupte pe frontul românesc împotriva conaționalilor săi.
Liviu Rebreanu declară la un moment dat că: „Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca <<dezertor>> de către unguri, mi-a sugerat ideea <<Pădurii spânzuraților>>. Viziunea tragică a <<pădurii>> mi-a fost inoculată de o serie de fotografii trimise de Cehoslovacia la Liga Națiunilor […] care reprezentau pădurile <<trădătorilor de patrie>> (Landesverräter) cehoslovaci spânzurați de armata austro-ungară pentru <<trădare>> – pentru iubirea patriei și independenței lor.”
Mai are rost să vă dovedesc eu că ORICE poveste scrisă de ORICINE e bazată pe fapte, trăiri, oameni care au existat? Nu. Dovedește asta fiecare rând pe care voi îl citiți, de fapt. Chiar și povestea lui Harap-Alb sau Luceafărul.
Oameni buni, să nu trăim cu iluzia că doar existența noastră există.
Mai cunosc un om care avea o înțelegere limitată despre Dumnezeu până când Dumnezeu I s-a arătat și I-a spus: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?” și apoi a devenit Apostolul Neamurilor, învăluit în cunoaștere desăvârșită.
4. Povestea „Bibliei”
Îndrăznesc să spun că dovada primară a întâmplărilor din Biblie, după cât pot eu pricepe, este faptul că acestea sunt povestea fiecăruia dintre noi.
Geneza este nașterea noastră. Luați din materie și insuflați cu duh de către Dumnezeu (Da, există! Dacă vă uitați la toate națiile, la toate religiile, chiar și știință, toate atestă existența unei Forțe Creatoare superioare care trimite pe Cineva ca să pună ordine în lume pentru că răul a creat prea mult haos pe pământ). După infinite încercări, oamenii de știință tot nu pot să re-creeze viață în laborator, pot doar să reconstituie materialul din care suntem făcuți, dar niciodată conștiința și sufletul. Da, este un miracol.
Izgonirea din Rai este momentul în care noi alegem să facem răul: mințim, înjurăm, ne înfuriem, purtăm ură pe alți oameni, suntem mândri…
Drumul către libertate al Israelului este necontenita noastră încercare spre a găsi fericirea. Tot, absolut tot ce se întâmplă în Biblie, se repetă și în viața noastră, zi de zi. Trădarea lui Iuda o cunoaștem – toți am fost trădați sau trădători.
Frământarea femeii sterpe care nu are copii e frământarea multora dintre femei, azi. Injuriile, loviturile și defăimarea pe care le-a suportat Ioan Botezătorul pentru că vorbea ce nu era pe placul celor sus-puși sunt și dramele noastre din prezent. Totul este reprezentat, ba chiar prefigurat în Biblie.
Chiar și momentul în care noi alegem să credem.
„Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Sfânta Evanghelie după Matei, cap. 14, v. 26-33)
La fel ca Petru, avem curajul să negociem termenii credinței noastre cu Dumnezeu. La fel ca Petru, avem curajul să ne lepădăm și să zicem: Nu-L cunosc pe Acesta. Nu cred. Doar oare de ce nu avem curajul, tot la fel ca Petru, să plângem, să Îi cerem iertare și să re-credem în El?
Multe ar mai fi de spus. Aș putea scrie o viață întreagă și încă vreo 3 despre cât de adevărată este Biblia, dar nu am nici timp, nici minte, nici credință ca să o fac.
Da, Biblia este doar o poveste. Cea mai adevărată și frumoasă poveste, a spus un autor.
Florina Bereschi
