Cine se teme de moștenirea creștină a Europei ?

Pilat din Pont
4.4
(7)

Și lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. (Ioan 17 :14)

Cronologia unei amnezii

Dezbaterea privind recunoașterea moștenirii iudeo-creștine ca valori fondatoare ale Europei în însăși Constituția sa, în încercarea de a da un sens colectiv Europei, a fost una dintre dezbaterile sferei publice care a atins coarde dintre cele mai sensibile. Aceasta a pus în discuție însăși ideea de Europa, conturând o paradigmă trans-națională. Ecourile acestei controverse europene încă se aud și merită revăzut acest moment care vorbește despre Europa de azi. De ce această mențiune până la urmă de ordin simbolic, care nu ar fi presupus o încălcare a libertății individuale a generat discuții de o asemenea amploare în Europa timp de câțiva ani ? Cine se teme de rădăcinile iudeo-creștine, de ce intrigă aceste simple trei cuvinte? Iată întrebări care rămân în picioare prin actualitatea acestei teme. Un simplu search pe internet ne poate confirma actualitatea acestei teme legată de sensul colectiv al Europei, temă care este departe de a fi depășită.

 În lucrarea de disertație din cadrul masterului de la Științe politice desfășurat în cotutelă cu EHESS Paris, din 2014, am realizat un studiu comparativ privind argumentele intelectualilor[1] din Franța și Italia despre recunoașterea acestui patrimoniu spiritual. A fost pasionant să lucrez pe un ansamblu de surse care descriu o geografie spirituală a Europei, dând seama de o adevărată bătălie de valori între două lumi.  Pe scurt, actorii implicați în această dezbatere au fost Bisericile creștine, șefii de stat și de guverne reuniți în Consiliul European, reprezentanții laicității, la care se adaugă prezența Sfântului Scaun, dar și societatea civilă, nume de intelectuali europeni precum istoricii Réné Remond, Paul Veyne, Marcel Gauchet,  sau Jean-Marc Ferry.

 Creștinii au dorit un evocatio Dei în preambulul Constituției, iar curentele laice s-au simțit atinse în libertatea lor de această mențiune. Nu voi insista pe a schița o cronologie, informații despre momentele principale ale dezbaterii desfășurată cu precădere între 2001-2004 sunt la îndemână online. După lungi dezbateri este de reținut că prezidiul s-a mulțumit în textul final să facă referire vag la moștenirea spirituală, roadele dezbaterilor rezumându-se sec la evocarea moștenirii culturale, religioase și umaniste a Europei. Unii autori precum filosoful italian Marcello Pera au văzut în acest refuz de a face o referire la creștinism, expresia unei religii laiciste în Europa. Este important de subliniat însă că deși referința la creștinism a fost eliminată, totuși s-a putut observa o nouă atitudine față de secularizare în Europa, spațiul public european fiind văzut ca o oportunitate de a prelungi dezbaterile național legate de identitate.

De ce scandalizează creștinismul?

Concluziile sau ideile principale ale acestei controverse se pot rezuma prin câteva idei : că referința la moștenirea creștină pentru a afișa convingeri religioase este anacronică, că această referință nu poate exista deoarece puterile publice nu au competențe religioase, această nerecunoaștere a moștenirii creștine reflectând de fapt o temere a necredincioșilor ca nu cumva religia să-și recapete puterea de odinioară. S-a considerat că simpla referire la moștenirea religioasă este de ajuns pentru a sugera rolul religiilor în Europa și impactul lor asupra societăților. Controversa a căpătat o dimensiune atât de mare și prin prezența excepționalității franceze, a laicității. Țările centrale și baltice în schimb au recunoscut rolul social pozitiv al creștinismului, prin catolicism. Ortodoxia de pildă nu este menționată cu privire la acest patrimoniu creștin, iar vocea ei nu s-a auzit, deși rolul cultural și spiritual creștinismului răsăritean este mai mult decât incontestabil în istoria Europei și unul viu în continuare.

Reticența față de tot ce înseamnă creștinism definește și în prezent sfera publică europeană. Care au fost spaimele ascunse în spatele refuzului unui simplu recurs la memorie? Unul dintre răspunsuri a fost că există teama ca Dumnezeu și religia să fie instrumentalizate în aceste lupte identitare. Așa cum punctează autorul evreu Joseph Weiler, una din marile voci ale acestei controverse, în cartea sa din 2003, Un’Europa cristiana : nu exista niciun obstacol de ordin constituțional în afară de sensibilitatea laică, pentru a recunoaște moștenirea iudeo-creștină, istorică și culturală, în simbolismul Preambulului Constituției europene[2].

Această controversă a dus la apariția multor texte, a revelat forțe structurale profunde, contradictorii, dar vii din societățile europene: creștinismul, tradiția laică și liberală. A răscolit conștiințele și a impus un recurs serios la istorie, a suscitat o conștientizare pentru actorii spațiului public european și pentru cetățeni despre sursele culturale ale integrării lor fiind un pas spre maturizare pentru Europa[3]. Odată cu dezbaterile generate de principiile acestui Tratat de Constituție, Europa și-a pus marile întrebări de conviețuire și de organizare socială, dar a fost un prilej și pentru state să-și revadă fundamentele identității naționale.

Nerecunoașterea unui patrimoniu incontestabil și temerile generate de acesta, nu ne arată decât o gravă lipsă de înțelegere a noțiunii însăși de identitate, o preocupare limitată la dimensiunea economică și politică, o profundă incapacitate de a surprinde și a aduce în dezbatere o realitate mai profundă, intim legată de viața omului. Într-o Europă zdruncinată de crize, cred că excluderea spiritualității ca element al identității și evitarea acestei teme, nu poate fi decât o dovadă clară de ignoranță, o pierdere de memorie și un simptom de confuzie a valorilor. Religia continuă să joace un rol major fiind o constantă a ființei umane și acest lucru nu poate fi negat sau rezervat strict sferei private, la fel cum nici omul nu poate fi înțeles pe nivele sau dimensiuni, ci în integr(al)itatea sa.

Pentru cei ce doresc să cugete la răspunsurile posibile la întrebarea din titlul acestui articol, recomand lucrarea lui Jean Pierre Denis, De ce scandalizează creștinismul? tradusă și în română, la editura Nemira. Nu pot să nu mă gândesc și la textul lui N. Steihdardt, din Dăruind vei dobândi, „Domnul a venit să ne mântuiască și să ne scandalizeze”, care oferă și alte posibile răspunsuri și perspective autentic teologice.

Oana Calen


[1] Articol disponibil pe Cairn.info, de Virginie Riva, Les débats intellectuels sur l’Europe au prisme du réligieux en France et en Italie, L’Harmattan, 2008/1 n 24.

[2] Hent de Vries, Invocatio Dei, La discipline de la tolérance et la vérité de la vérité. J. H.H. WEILER et la Constitution de l’Europe, Presses Universitaires de France, 2015/2 n62.

[3] Monsieur Gérard Bossuat, Histoire d’une controverse. La référence aux héritages spirituels dans la Constitution européenne

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 4.4 / 5. Număr voturi: 7

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Un răspuns

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.