Aceia dintre noi cărora le pasă de supraviețuirea libertății ordonate se confruntă zilnic cu o enigmă: cronicizăm cu minuțiozitate atacurile constante asupra vieții minții și a normelor civilizate și riscăm acuzația de a fi o placă stricată / Gică Contra / enervant de repetitivi (one-note Johnnies)? Sau ne întoarcem către alte griji și preocupări mai nobile, făcând ce e drept și bine?
Cea din urmă cale ar putea părea calea mai nobilă, înrădăcinată într-un refuz de a avea agendele noastre intelectuale și politice determinate de furia celorlalți.
De ce preocupările noastre ar trebui să fie determinate de agendele în mod transparent false ale celor care dărâmă și repudiază și care nu oferă nimic constructiv în locul moștenirii noastre civice și civilizate? Lăsați-i să urmeze calea ingrată a criticii totale, în timp ce noi predăm, construim, clădim și susținem o ordine civilizată demnă de ființe umane.
Într-adevăr, totuși, trebuie să fim atenți la ambele sarcini, atât la munca pozitivă a gândirii și acțiunii nobile, care face posibilă alegerea rezonabilă și amabilitatea civică, cât și la apărarea orașului fără de care nu poate fi susținut nimic nobil și demn de alegere. Și sunt multe de învățat din confruntarea cu patologiile profunde din centrul deformării ideologice a realității.
În orice caz, să stai deoparte în timp ce ideologii și fanaticii preiau culmile dominante ale academiei și ale societății civile înseamnă nimic mai puțin decât abdicare morală și civilă, o alegere a pasivității față de datoria noastră nenegociabilă de a transmite moștenirea prețioasă care este libertatea civilizată drept păstrare pentru copiii și nepoții noștri. Cu siguranță Leo Strauss a avut dreptate când a scris în anii 1940 că cea mai mare sarcină practică a filozofiei politice este să apere „practica corectă” împotriva „teoriei proaste”.
Și teoria proastă abundă astăzi. Asistăm zilnic la manifestări de furie politică informată de ceea ce David Martin Jones și M.L.R. Smith numesc în cartea lor indispensabilă din 2022, Strategia maoismului în vest, „ofensarea permanentă”. Indignarea îndreptățită și căutarea de noi și mai noi victime (și asupritori) sunt afișate în mod constant.
Birourile pentru Diversitate, Echitate și Incluziune din colegii, universități și corporații (și din presă, de asemenea) caută să penalizeze, să marginalizeze și să umilească „opresorii” și „exploatatorii” la fel de mult cât urmăresc și să „privilegieze” pe cei asupriți, care trebuie să rămână victime perpetue pentru ca noul sistem de control ideologic să se auto-susțină.
Meritul, progresul, oportunitatea și reconcilierea civică sunt toate noțiuni depășite, considerate în același timp rasiste, ofensatoare și intolerabile.
Ceea ce se numea odinioară „americanism”, egalitatea în fața lui Dumnezeu și a legii, trebuie să fie dojenit sever într-o manifestare patologică a dezgustului de sine colectiv.
Savantul constituțional Jonathan Turley, un liberal impresionant al vechii școli, a evidențiat recent un incident macabru și profund tulburător de la Universitatea Whitworth din Spokane, Washington. La această instituție, care se auto-descrie ca fiind creștină, asociația guvernamentală studențească a votat 9-4 pentru a o exclude pe Xi Van Fleet, o supraviețuitoare a brutalei și irealei revoluții culturale chineze din 1966-1976, să vorbească în campus.
Van Fleet a avut temeritatea de a sugera într-o serie de discursuri, scrieri și tweet-uri că cultura „woke” din Statele Unite avea mai mult decât o asemănare trecătoare cu furia, iliberalitatea și încrederea nebună în sine a Gărzilor Roșii dezlănțuite de tiranul criminal Mao Zedong. Critica ei la adresa culturii „woke” – care include regimul Diversitate, Echitate și Incluziune, mișcarea neo-maoistă Black Lives Matter și „comunitatea” LGBTQ tot mai fanatică – a fost considerată plină de ură și „prea dăunătoare pentru ca orice student să poată auzi”.
Așa vine maoismul în America, plin de furie care vrea să cenzureze, dar alimentat cu autocompătimire, cârteală terapeutică și un narcisism care își bate joc de dezbaterea civică și educația liberală bazată pe discuții și dispute autentice. Dar, la fel ca maoiștii de odinioară, subliniază Turley, acești studenți de la o instituție aparent creștină de învățământ superior se războiesc cu „gânduri false” cu o sfințenie pe cât de jalnică, pe atât de dezgustătoare.
După cum arată Turley, „punctele de vedere conservatoare, religioase și libertariene” sunt acum ceea ce Mao și revoluționarii culturali au numit „buruieni otrăvitoare” pentru a fi „eliminate din grădina „florilor parfumate” a punctelor de vedere aprobate în învățământul superior”.
Oricine nu este îngrozit de acest lucru și care nu lucrează în mod activ pentru a-i rezista, a rupt tradițiile onorabile ale liberalismului democratic și conservatorismului democratic, care sunt izvoarele decenței politice și sănătății mentale în anglosferă și în Occident în ansamblu.
Acest punct trebuie spus cu voce tare, clar și fără echivoc. Și așa cum face Xi Van Fleet, istoria relevantă a maoismului cultural trebuie adusă la cunoștința publicului, în ceea ce Lordul Acton a numit celebrul „ pedigree-ul jenant al ideilor”.
Așa cum David Martin Jones și M.L.R. Smith atrag atenția, maoiștii din China și din cercurile revoluționare din Occident, din anii 1960, au vizat cei „patru vechi”: idei vechi, cultură veche, tradiții vechi și obiceiuri vechi, despre care se spune că toate sunt în contradicție cu proiectul comunist emancipator și revoluționar.
Gărzile Roșii au strigat sloganuri precum „Distrugerea înainte de construcție” în timp ce dădeau năvală în orașe și instituții culturale chineze pentru a distruge ceea ce Mao Zedong numea în mod amenințător „fantome și monștri”.
Maoismul a fost cea mai brutală și crudă mișcare de repudiere în masă care a preluat o prezență globală. A fost aplaudat de figuri culturale de stânga precum Jean-Paul Sartre, Julia Kristeva, regizorul de film Jean-Luc Godard, Angela Davis și o mare parte sau cea mai mare parte a Noii Stângi a anilor șaizeci și șaptezeci. Mișcarea BLM (Viețile Negrilor Contează) din America și Marea Britanie de astăzi este, cu mândrie și fără scuze, maoistă în inspirație și atitudine.
Acești „marxişti antrenați”, așa cum se numesc ei înșiși, se bucură de distrugere și repudiere și propovăduiesc ura rasială la fel de fanatic și cu o singură minte precum marxiștii de altădată predicau lupta de clasă inexpiabilă. Corporațiile americane îi finanțează fără rușine pe acești rasiști și totalitari, iar reacțiile sau consecințele sunt puține sau deloc. Maoismul corporativ este suficient de real – ceva ce puțini au prezis cu doar câțiva ani în urmă.
America poate face cu siguranță mai bine decât această versiune autohtonă a maoismului, plină de furie și autocompătimire cu adevărat jalnică.
O America care nu poate asculta mărturia inspirată a lui Xi Van Fleet se îndreaptă spre prăpastie ca porcul din Gadara, posedat demonic, descris atât de dramatic în Evangheliile sinoptice. Lăsați conservatorii și liberalii autentici să se unească pentru a rezista deformării ideologice a realității înainte de a fi prea târziu. Onoarea și integritatea intelectuală nu cer nimic mai puțin.
Daniel J. Mahoney
Daniel J. Mahoney este membru senior la Institutul Claremont și profesor emerit la Universitatea Assumption. A scris pe larg despre politica și gândirea politică franceză și, de asemenea, a scris pe larg despre Aleksandr Soljenițîn și temeiurile morale ale opoziției la totalitarism. Cele mai recente cărți ale sale sunt Omul de stat ca gânditor: Portrete ale măreției, curajului și moderației (The Statesman as Thinker: Portraits of Greatness, Courage, and Moderation) și Recuperarea politicii, civilizației și sufletului: eseuri despre Pierre Manent și Roger Scruton(Recovering Politics, Civilization, and the Soul: Essays on Pierre Manent and Roger Scruton).
