Italia este cea mai frumoasă ţară din lume. Ea cuprinde un mănunchi de capodopere urbane: Roma, Siena, Pisa, Napoli… Mai este apoi Bari (loc de odihnă pentru Sfântul Nicolae), Milano (cetatea lui Ambrozie), Florența lui Brunelleschi, Arezzo lui Petrarca și Vasari sau Veneția lui Tintoretto — destinațiile favorite ale consumatorului de clipe artistice, reverii poetice și stări mistice.
Pentru turiști, Italia este mai ales decor, context, butaforie. Pentru pelerini, peninsula e un loc sacru unde poți descoperi splendoarea neștirbită a creației lui Dumnezeu.
Acum aproape douăzeci de ani, plecam spre Italia știind că n-am penița lui Goethe, ochiul lui Burckhardt sau rozariul pelerinilor care treceau Alpii pentru a primi, la Padova sau Assisi, dezlegarea de păcate. Astăzi, nici măcar Roma nu mai oferă indulgențe. Nimeni nu mai crede că poţi cumpăra mila lui Dumnezeu. Inimile noastre s-au răcit. Ne copleșește ignoranța culturală și indolenţa spirituală.
Cu gândul la osuarele sfinte ale lui Petru și Pavel, simțeam că port pe umeri teribile nevrednicii. Călcam pe urme sacre și mă simțeam nepregătit să înțeleg povestea convertirii peninsulei italice de la cultul puterii la religia iubirii.
Am poposit cel mai mult timp în „cetatea mare, înveșmântată în vison, în porfiră și în stofă stacojie, împodobită cu aur, cu pietre scumpe și mărgăritare.” Roma împăraților și a patricienilor, așadar. Roma stoicilor și a retorilor creștini. Roma martirilor și a nemuritorilor apostoli.
Roma papilor, îmbălsămată-n aromă iezuită. Roma ipocrită, fariseică, sodomizată. Roma bibliotecarilor și Roma umaniștilor. Roma blăjenilor și orașul băjeniilor. Roma plângerilor lui Inochentie Micu și Badea Cârțan. O Romă încăpătoare și grațioasă, cu voaluri primăvăratice așternute pe cele șapte coline…
M-aș întrista nespus s-o văd urâțită.
