În primii ani de studenție clujeană, cele câteva cafenele cu acces la Internet erau gălăgioase și pline de fum. Nu petreceam mai mult de o oră în preajma stațiilor de calculatoare și foloseam tastatura doar pentru corespondență. Nu chat, nu videogame. Scutit de împrăștierea minții, puteam savura mai mult studiul cărților vechi și conversațiile cu prietenii.
Nu mă veți crede, însă eram un tip timid și însingurat. Crescut din liceu cu reprezentări mitologice despre erudiția lui Eliade, admirator al școlii filozofice fondată de Constantin Noica, cititor avid al colecțiilor editurilor Deisis, Humanitas & Anastasia, interesat de opera lui Ioan Petru Culianu sau René Girard, îmi făcusem abonament la mai toate bibliotecile din oraș.
Pelerinajele de tip alexandrin includeau inspecția rafturilor proaspăt vopsite de la „Open Society” (cu sediul, atunci, în cartierul Grigorescu). Acolo am conspectat cărți de sociologie (Max Weber), psihologie (Jung) și politologie (Fukuyama sau Huntington). M-au atras, deopotrivă, cotloanele Institutului francez (unde l-am descoperit pe R. Brague) și cămările întunecoase ale Institutului Reformat (pe unde trecuse și faimosul Karl Barth la începutul anilor 1930). Puteai găsi, în abundență, literatura teologică de limbă germană: exegeza Noului Testament, enciclopedii, lexicoane.
Mi-au devenit familiare și copiatoarele Bibliotecii Central Universitare sau fondul de carte al Bibliotecii municipale „Octavian Goga”. Acolo am citit traduceri din Rilke, texte din Kierkegaard și, integral, plus tomul impenetrabil lui Martin Heidegger despre „Repere pe drumul gândirii” (în traducerea lui Gabriel Liiceanu și a regretatului Thomas Kleininger).
Mă desfătam sufletește și mă antrenam intelectual pentru un parcurs de lungă durată. Nu-mi păsa deloc de condiția materială a intelectualului și ignoram orice calcul implicat de vreo carieră politică ori condiție socială. Hainele second-hand și aerul boem, aproape hipiot, al vieții noastre studențești mă izbește ca o peliculă salvată dintr-o altă epocă. N-am știut ce sunt acelea cluburi, discoteci sau restaurante. N-am trăit obsedat de știri mondene, rețete culinare sau rețele wi-fi.
Mâncam dimineața un corn cu sana iar la prânz comandam niște felii de parizer (plus muștar) la alimentarele deschise prin zona Catedralei ortodoxe. Alături de prieteni credincioși, precum iconarul Nicolae Balan, zugravul George Romila sau teologul Cătălin Pălimaru, cugetam la sfințenia apostolilor și la virtuțile Părinților Bisericii. Buchiseam manualele de greacă, devoram paginile de Filocalie și croșetam scriitura unui Jean-Luc Marion, Michel Henry, Ricoeur sau Derrida. N-aveam țechini prin buzunare și, totuși, îmi procurasem cărți despre viețile marilor contemplativi, de la Evagrie Ponticul până la Meister Eckhart.
Orice cheltuială avea drept scop creșterea hambarele bibliotecii personale. Mi-am achiziționat atunci sute, poate mii de volume — cărți folositoare pentru o minte ascuțită: Platon, Aristotel, Evangheliile sinoptice, sinteze esențiale privind Antichitatea târzie, traduceri din Augustin din Hippona și Ioan Casian, Anselm din Canterbury, Toma d’Aquino, Grigorie Palama, Descarte & Galilei, edițiile nemțești din Kant și Hegel, marii scriitori ruși, Husserl, Gadamer și fenomenologia franceză, Soljenițîn sau Tocqueville, teologia sistematică a secolului XX și câteva ediții rare din autorii patristici. Ce vremuri…
Mi-a fost dat să cunosc zeci de tineri aprinși de făclia dragostei pentru cultură, știință și înțelepciune. Față de mine, unii mai răsăriți chiar stăpâneau instrumentele indispensabile unei cercetări istorice sau filologice: știau elina, latina, poate slavona veche sau maghiara.
Majoritatea celor făcuți pentru studiu și savantlâc s-au pierdut. Sărăcia i-a alungat spre alte zări. Școlile autohtone, ticsite de vipere și mediocrități, i-au trimis la plimbare pe absolvenții eminenți. Când s-au întors din străinătate, au fost tratați cu o ridicare din umeri.
Foarte puțini au rămas să ducă mandatul erudiției mai departe, plătind un preț uriaș (mă gândesc la pauperitate, marginalitate socială sau drame personale). Alții s-au orientat către vocații mai lumești: politica, diplomația, antreprenoriatul. Nu știu cine a pierdut mai mult: sistemul nostru educațional sau mintea îmbogățită a unor creiere educate mult peste medie.?
Cu licărul de speranță al omului credincios, nu pot să spun decât atât: necunoscute sunt căile Domnului printre meandrele nevredniciei valahe…
