Albă ca Zăpada: o interpretare filozofică

5
(5)

„O semnificație mult mai profundă rezidă în basmele care mi-au fost povestite în copilărie decât în adevărul inoculat de viață.” 

(Schiller, Piccolomini)

Ca părinți, nu trebuie să uităm că oamenii creează poveștile și că poveștile, la rândul lor, creează oamenii. Cel ce pășește în universul minunat al mitului și-n lumea nemuritoare a basmelor nu se va întoarce neschimbat. Fiecare periplu imaginar pe care îl facem cu ajutorul marilor narațiuni ne îmbogățește spiritual.

Dincolo de conținutul poetic al povestirilor arhetipale perpetuate de cultura occidentala, în ele palpită un miez filozofic ardent pe care nu îl recunoaștem întotdeauna ușor: sensul, logos transcendent sau viața însăși. 

Descoperim acest adevăr recitind, cu dioptriile unui adult încărunțit, povestea Albei-ca-Zăpada. Totul începe cu o dorință: visul reginei de a fi mamă. Această așteptare îndelungată i se împlinește, născându-i-se o minunată fetiță cu pielea albă ca laptele și cu păr negru ca abanosul. Regina moare însă la scurt timp după nașterea fetei. Existența noastră include și accidentul, suferința sau neprevăzutul, nu doar despre mecanica previzibilă și lineară a unor automatisme. 

Regele e suveran și trebuie să decidă: va căuta o mamă adoptivă pentru odorul ei? Presat de pofte nemărturisite și ușor nechibzuite, el se recăsătorește cu o femeie atractivă, dar narcisistă, rea și vicleană. Captiv al judecății exterioare, tatăl fetei greșește față de sine, față de regat și față de pruncă. Mama adoptivă e lipsită de iubire, instinct protector sau gesturi jertfelnice. 

Zilnic, femeia se împodobește și întreabă un partener neînsuflețit: Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?” Obiectul inanimat îi răspunde: „Frumoasă ești, crăiasă, ca ziua luminoasă, însă mult, mult mai frumoasă decât tine este Albă-ca-Zăpada”. 

La auzul acestor vorbe, peste măsură de furioasă, regina îi cere unui slujitor să o omoare pe fata inocentă și să-i aducă, drept dovadă a crimei, inima copilei. Slujitorul ezită, însă nu are de ales. Banalitatea răului se traduce, uneori, prin obediență.

Servitorul caută fata, o prinde, ridică pumnalul deasupra ei, dar, când să o omoare, văzându-i privirea inocentă și făptura fragilă, cade în genunchi, o eliberează și o îndeamnă să fugă, avertizând-o cu privire la răul ce o pândește. Speriată și bulversată, Alba-ca-Zăpada pătrunde într-o dantescă pădure întunecată (selva oscura), unde se luptă cu umbrele nopții (așadar: fricile), până ce, într-un final, ajunge la un loc liniștit unde găsește o casă prăfuită, prea puțin rânduită. 

Primul lucru pe care îl învățăm din poveste e că drumul dinspre servitute către libertate are un preț. Impulsul tiranic al semenilor nu poate fi combătut fără asumarea de riscuri. În plus, vârsta adultă se dobândește atunci când asumi suferința, adversitatea și limita finală, care este moartea. Pericolul dispariției se află mereu în orizontul existenței, indiferent de vârstă. Omul virtuos are dușmani, dar și prieteni naturali. 

Povestea ne tâlcuiește și ne luminează, apoi, întreg spectrul patologic al invidiei. Pizma se hrănește din obsesia comparației, a măsurătorilor cantitative. Pentru a te păzi de rivalitățile distrugătoare, e bine să cultivi sufletul. Pentru că strălucește prin bunătate, Albă-ca-Zăpada are aliați naturali.

Servitorul milog ajunge un înger păzitor. Când ești prin într-o luptă dreaptă, apar și oameni generoși prin preajmă. Drumul inițiatic către patria libertății și luminișul Ființei trece, obligatoriu, prin desișul pădurii: figura labirintului descifrat cu ajutorul busolei morale. Ca să ajungi la liman, ca să meriți ceasul de tihnă, atunci trebuie să-ți asumi lupta, confruntarea capcanelor și plonjonul întru necunoscut. Ce te ajută? Credința.

Ajunsă în poiană, fata găsește adăpost, iar mai apoi pe cei șapte pitici, fiecare întruchipând câte un tip uman: timidul, haiosul, petrecărețul, etc. Copilul care aude povestea învață că există o pleiadă vastă de personalități pe care trebuie să învățăm să le domesticim. Albă-ca-Zăpada are people’s skills și acționează ca un lider care unește, nu dezbină; se implică, nu dezertează.

Principiul ordonator și purificator, care pătrunde și-n viața piticilor, este curățenia. Haosul sau dezordinea atrag slăbiciunea și catastrofa, în timp ce buna gospodărire e premisa ospitalității. Albă-ca-Zăpada întrupează arhetipul feminin al afectivității: din primele clipe, ea își asumă câteva responsabilități concretă: spală vase, freacă dușumele, curăță dormitorul. Protectoarea piticilor și stăpâna casei din pădure, Snowhite face un pas înainte întru pregătirea viitoarei sale condiții de soție și mamă.

 De ce ne-ar mira, atunci, că frumoasa fată e bine primită de colocatari? Cei șapte pitici au o rutină zilnică care presupunea munca la mină, unde căută pietre prețioase. Nestematele, așadar, se află mereu în adâncuri, iar pentru a dobândi strălucirea, un caracter trebuie cizelat, șlefuit și expus la trebuie profunzimile vieții. Nu e destul să-ți găsești talantul sau chemarea: e obligatoriu să-l lucrezi zilnic, cu tenacitate și voie bună. 

Piticii o avertizează pe Albă-ca-Zăpada că răul n-a dispărut. Dimpotrivă: invidia se preface și poartă masca unui comportament lingușitor, atașant. Copila e însă prea naivă pentru a deosebi între esență și aparență, între arătare și disimulare. Cuvintele, mai mult decât hainele, pot să amăgească. Așa cum șarpele era ispititorul Evei din Paradis, vocea preschimbată a reginei păcălește simțurile fetei. În absența experienței și a discernământului, inevitabil vom face greșeli.

Regina decide să treacă la fapte și se transformă într-o bătrână pentru a stârni compasiunea, nutrind în inima ei doar gânduri rele la adresa fetei. Încearcă de două ori să o seducă, exploatând sursa de vulnerabilitate a fetei, anume cochetăria (pieptenele, centura, etc). Dar piticii apar la momentul potrivit să o salveze iar fata se trezește. 

Nu se învață minte și repetă greșeala și a treia oară, asemenea protopărintelui Adam, care a păcătuit prin curiozitate și prin neascultare. Bătrâna apare de data aceasta cu un măr apetisant, care, deși promitea dulceața și desfătarea, era otrăvit. De această dată, pare că planurile vrăjitoarei își ating scopul. Piticii sosesc prea târziu, precum genovezii la căderea Constantinopolului.

O plâng pe Albă-ca-Zăpada, o pun pe un sicriu supraînălțat în mijlocul pădurii și toată natura vestește pe un ton lugubru că această fată minunată a fost răpusă de femeia rea. 

Din depărtare însă, la un moment dat, vine un prinț calare. E arhetipul Salvatorului: El le spune tuturor să nu mai plângă, căci fata nu e moartă, ci doar adormită. Se apropie de ea și cu un sărut (pecetea iubirii absolute) o trece de la moarte la viață. Ea aruncă bucata de măr afară, se trezește și îl recunoaște pe alesul inimii ca pe acela cu care era predestinată să își trăiască viața până la adânci bătrâneți. 

Ea a învins nu doar moartea, ci și gândurile răutății. Îi sărută pe toți cei șapte pe frunte și își ia rămas bun. Povestea conține elemente de înțelepciune biblică din cartea Genezei, cu trimiteri clasice la ispită, cădere și restaurare, dar mai are și elemente din Noul Testament care trimit includ imagini și metafore precum mirele, mireasa, jertfa, învierea. Pe lângă un conținut sapiențial, avem, deci, și o metafizică incipientă. Elemente de limbaj fantastic și discurs mitologic permit îmbrăcarea unui adevăr peren într-o formă accesibilă oricui. 

Când spunem acest basm copiilor noștri, nu relatăm doar o poveste infantilă, ci inițiem copilul într-o experiență pedagogică fundamentală: cucerirea lumii prin credință, curaj și iubire. 

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 5 / 5. Număr voturi: 5

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

2 răspunsuri

  1. Minunat!
    Am crescut și eu cu basme și iubeam poveștile, dar nu stiu cât de multe înțelegeam, mai ales că nu mi le citea/explica nimeni, ci le citeam singură.
    Acum ca mamă, am o nerăbdare să le citesc copiilor poveștile care contează, povești cu tâlc și sens profund ca aceasta, dar dilema mea este oare când să fie vârsta potrivită pentru ei, ca să și rămână cu învățătura corectă, “să se lege de ei” înțelesul celor povestite? Cumva mă simt precipitată să nu pierd vremea si să îi introduc în universul lecturii cât de mult (si o fac deja, avem o mini bibliotecă pt copii deja formată), dar mă refer la anumite povești. Copiii mei au, cel mare abia 3 ani, 2 ani cel mijlociu si 10 luni cel mic. Încă suntem la povesti cu imagini, si text de numai câteva rânduri. “Ursul păcălit de vulpe”, “Greierele si furnica”, “Rățușca cea urâtă”, “Băiatul care a strigat lupul”, etc.
    Chiar acum scriind, imi dau seama că există etape si vremea poveștilor mai complexe si mai lungi încă nu a sosit pentru copii așa mici ci mai avem de așteptat. Mămica trebuie să își înfrâneze nerăbdarea și să stea liniștită că vine vremea. Totuși sursa nerăbdării mele e teama ca nu cumva să le scadă interesul pentru poveste si să nu le mai pot capta atenția mai târziu, cititul implicând nevoia de a sta cuminte, de a aștepta, de a fi calm, liniștit si de a asculta. Poate motivul pentru care copiii pot pierde interesul, e tocmai introducerea poveștilor nepotrivite vârstei lor, fiindcă nu le înțeleg.
    Dacă din experiența voastră cu copiii in domeniul acesta aveți niște sugestii practice pentru mine, aș aprecia.
    Faceți o treabă minunată si e de mare folos pentru părinții care vă urmăresc.
    Cu prețuire
    Mariana O.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.