Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Andrei Scrima și liturghia Bisericii

Andrei Scrima
0
(0)

Cărţile părintelui André Scrima redau portretul unui personaj apofatic, vertical în apariţie şi bizantin în strălucire, desprins din rama inoxidabilă a tradiţiei Bisericii. Autorul se adresează cititorilor săi deopotrivă ca dascăl hirotonit pentru poporul lui Dumnezeu şi ambasador în „republica literelor.”

În fapt, André Scrima este unul dintre puţinii teologi contemporani cu public în mediile deopotrivă academice şi ecleziastice. Cei care îl citesc au pasiuni complementare: credinţă şi iscodire, cunoaştere şi iubire, istorie şi veşnicie, intimitate şi transparenţă, înţelepciune şi copilărie.

Celor neîncrezători în elanul ecumenic al autorului, paginile despre ritmurile teologice ale monahismului atonit ori exegeza Evangheliei după Ioan le-au dăruit dreptul binemeritat la şovăială. Celor fascinaţi de insolitul unui parcurs intelectual extra-european, textele despre isihasm ori schiţele de ecleziologie ortodoxă ale aceluiaşi autor le-au oferit, poate, şansa răzgândirii.

Biserica liturgică nu face excepţie de la această regulă. Ea reprezintă mărturia personală a unui slujitor care gândeşte la depărtare şi a unui gânditor ce îşi slujeşte aproapele. Alcătuită din cursuri ţinute la Universitatea „Saint-Esprit” din Kaslik (Liban), această nouă antologie completează scrierile din volumul Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii (Bucureşti, Anastasia, 2004), continuând seria reflecţiilor despre relaţia între doctrina, liturghia şi spiritualitatea ortodoxă. 

decembrie 2021
ianuarie 2022
No event found!

Biserica liturgică nu este, desigur, o introducere în teologia liturgică răsăriteană, nici un manual înţesat cu date istorice şi schematizări pedagogice. Cititorul nu se întâlneşte, pe de altă parte, nici cu erudiţia colocvială şi policentrică a autorului, despre care prietenii săi depun mărturie la unison. Ceea ce surprinde este mai degrabă omogenitatea stilistică a unei reflecţii îmbogăţite de-a lungul unei întregi vieţi.

Cu o rigoare şi cu o fineţe neobişnuită, André Scrima contemplă articulaţiile liturgice ale antinomiilor dogmatice care compun structura de rezistenţă a Ortodoxiei. Felul său aparte de-a se apropia de atestările vii ale tradiţiei Bisericii a rămas, într-un anumit sens, inimitabil. Părintele Scrima nu colportează niciodată idei de-a gata primite, ci preferă disciplina mult mai rar răspândită a privegherii. Fără să dispreţuiască roadele cercetării savante, el rămâne hermeneutul neliniştit, aflat mereu în căutarea unor raţiuni tari, dincolo de epiderma buchiilor goale.

Ca fenomenolog al faptului religios, André Scrima surprinde şi aprofundează ceea ce alţii inventariază iar, apoi, trec cu vederea. Printr-o funciară predispoziţie către speculativ, meditaţiile autorului ţintesc unitatea tematică din câmpul unei tradiţii pe care ochiul de muzeograf sau arheolog, oricât de preţios şi util în redarea detaliilor, îl tratează ca pe un teren minat de accidentele trecutului. Pentru André Scrima, istoria cultului creştin nu este un debuşeu pentru curiozităţi de tip estetic, nici o mină de informaţii despre „ce-a fost şi n-o să mai fie.” El vede în cult rădăcinile culturii, irigate de orizontul unei inamovibile transcendenţe. 

Părintele Scrima îşi ancorează comentariile în vocaţia de sacerdot al Cuvântului şi veteran al tradiţiei. El sfidează lacunele memoriei şi recompune cu minuţie semantica oficiului liturgic bizantin la intersecţia dintre comentariul scripturistic, enunţul dogmatic şi inspiraţia duhovnicească. Pentru a indica ceea este propriu Ortodoxiei, el se opreşte asupra liturghiei, în umbra căreia teo-logica dogmatică creşte la adăpost de orice exaltări gnostice sau excese pietiste.

Nucleul mistagogic al cultului creştin suspendă conflictul surd dintre ideologii, în captivitatea cărora teologia a căzut nu o singură dată. El confirmă adevărul creştinismului primar care vedea în liturghie „locul şi modalitatea proprii Duhului” – sau, cu alte cuvinte, spaţiul de actualizare a harismelor tuturor celor botezaţi sub semnul Crucii. Când este protejată de amniosul liturgic al Duhului, cugetarea teologică îşi păstrează puritatea. În loc să fie martor al acuzării într-o instanţă de judecată omenească, liturghisitorul asumă asceza ascultării lui Dumnezeu în ecoul suspinelor creaţiei (Romani 8, 22). Liturghia – ca topologie a paradisului – nu face decât să trezească şi să hrănească nostalgia originilor. În centrul universului revelat de axa liturgică a gândirii teologice, destinul întregii lumi pare să atârne de soarta fiecărui suflet mântuit şi restaurat după chipul veşnic al Logosului. 

Nu întâmplător, André Scrima vede în Patima şi Învierea lui Hristos „prima liturghie” din istoria Bisericii. Din acest punct de vedere, orice liturghie recapitulează structura ternară a evenimentului pascal: răstignirea ascetică, coborârea prin rugăciune în iadul neştiinţei şi învierea prin comuniunea euharistică. Trecerea de la moarte la viaţă este o experienţă personală, comunitară şi cosmică.

Liturghia nu poate fi decât un eveniment inclusiv, care depăşeşte noţiunea de cutumă sau rit. Explicată antropologic, liturghia este modul de vieţuire şi locuire al omului deschis epifaniei Celuilalt. Ea deconstruieşte corporalitatea obiectuală, auto-referenţială şi opacă alterităţii fondatoare a lui Dumnezeu. Totodată, liturghia consacră gestica simplităţii, adoptând „limbajul originarului” şi păstrând distanţa „în raport cu determinările istoriale ale fiinţei noastre.” Temporalitatea liturgică cartografiază indiciile survenirii unei Prezenţe absente din prezentul comensurabil al lumii, înţeleasă ca „voinţă şi reprezentare.”

Fără să reia dialectica modernă între suveranitatea cuvântului şi retorica faptei, liturghia – ca „sinteză a tuturor artelor” (P. Florenski) – îşi propune rectificarea cunoaşterii discursive. Practica liturgică actualizează – prin faptă, rostire, muzică şi tăcere – principiile unei contemplaţii pneumatice, depăşind limitele inerte ale logocentrismului, dar şi platitudinea ineptă a oricărui zel lucrativ. Finalmente, liturghia cosmică a Bisericii corectează traiectoria istoriei universale într-o dinamică cu prelungiri infinite.

Revelând un alt mod de-a construi  (prin arta învecinării) şi un alt mod de-a vorbi (prin redundanţa iubirii), etosul liturgic anunţă proximitatea nemijlocită a lui Dumnezeu. Nici un echivoc panteist nu poate tulbura acest verdict, căci Sfintele Taine sunt sălaşul acestei divine intimităţi. Ele sunt desăvârşite prin darul prezenţei euharistice, care nu face decât să anticipeze parousia Domnului. Teologic înţeleasă, Liturghia este spaţiul de manifestare al preoţiei lui Hristos, Cel care – în Duhul Sfânt – a dăruit slujitorilor Săi darul cunoaşterii Dumnezeului celui adevărat: Tatăl.

Sintaxa trinitară a acestui itinerar doxologic este sistematic reliefată de comentariile lui André Scrima. Revelaţia are, într-un dublu sens, o natură dialogică. Convorbirea dintre Creator şi creatură descoperă pe parcurs marile taine pogorâte din sfatul Treimii în istoria mântuirii. Parte din jocul manifestării invizibilului în câmpul vizibilului, liturghia regrupează punctele de acumulare ale acestui dialog trinitar. Ca inimă a trupului eclezial, liturghia este şi spaţiul privilegiat al întrepătrunderilor. În mod ideal, diateza verbelor descriind acţiunea liturgică ar trebui să fie medio-pasivă, garantând astfel miracolul conversaţiei divino-umane. Sinergia sacramentală evită atât dominaţia exclusivă a divinului cât şi retragerea completă a umanului.

Aceste concluzii sunt mai puţin evidente pentru omul modern şi direct scandaloase pentru subiectul vid al postmodernităţii. Anihilarea gândirii simbolice prin exaltarea matematică a uniformităţii, reducţia cosmologică newtoniană şi alterarea voluntaristă a eului au făcut din liturghie un subiect marginal sau derizoriu pentru teologia şi filozofia modernă.

Capitol obligatoriu în cronica vieţii de familie creştină, liturghia nu figurează decât marginal în canonul occidental al „istoriei ideilor.” Deşi reprezintă, par excellence, locul de expresie al Crezului creştin, liturghia n-a atras deloc atenţia reflecţiei filozofiei post-kantiene. Indexată de canonul idealismului german la rubrica „gândire magică”, liturghia a fost mult timp neglijată chiar de către istoricii creştinismului, rămaşi debitori dihotomiei romantice „logos” versus „mythos”, tradusă uneori prin hiatul „doctrină sau „rit.”

Adolf von Harnack a fost primul dintre marii savanţi care au separat istoria doctrinei de istoria liturghiei, reducând „esenţa creştinismului” (Das Wesen des Christentums, 1900) la un mesaj moral, exemplarism etic sau program social. Chiar şi un dogmatician de talia lui Karl Barth – care a reacţionat prompt împotriva liberalismului protestant ieşit din mantaua lui Albrecht Ritchl (profesorul lui A. von Harnack), rămânând însă prizonier calvinismului – n-a ajuns la o înţelegere a mizelor şi premiselor teologice asumate de liturghia Bisericii.

Răspunsul catolic a venit la începutul anilor 1920 din partea benedictinilor din centrul monastic Maria Laach, sub deviza „Alte Quellen, neuer Kraft” (izvoare vechi, putere proaspătă). Printr-o serioasă cercetare istorică şi aprofundare teologică, călugărul Odo Casel (OSB) şi preotul Romano Guardini au demarat procesul de regenerare a practicii liturgice, receptat pozitiv atât în Germania cât şi în Franţa. După al doilea război mondial, magisteriul Bisericii romano-catolice a încurajat reflecţia reformatoare care avea să culmineze în deciziile – până astăzi controversate – ale Conciliului Vatican II.

Între actorii principali ai acestei mişcări merită menţionat cardinalul Joseph Ratzinger – actualmente papa Benedict XVI – care a animat, alături de Hans Urs von Balthasar şi alte personalităţi catolice – gruparea „Communio.” 

În paralel, Răsăritul ortodox era răvăşit de ambiguităţile politicii ecleziastice şi anti-tradiţionalismul unei bune părţi a elitei culturale. Ghetoizarea liturgică – alături de exilul mistic al interiorităţii – a fost una dintre puţinele soluţii de rezistenţă ale Ortodoxiei balcanice din anii turcocraţiei. În Rusia şi ţările slave, barierele lingvistice impuse de folosirea slavonei vechi – incomprehensibilă nu doar poporului, ci chiar clerului – a provocat reacţii contestatare radicale (e.g., Lev Tolstoi). Reformele lui Petru cel Mare din secolul XVIII au polarizat tensiunea între ierarhia Bisericii, credincioşi şi elită, conferind educaţiei teologice o orientare forţat occidentalizantă.

Numeroase simboluri liturgice s-au perimat sub efectele deteriorării contactului cu sursele patristice, din cauza lipsei de cateheză şi a unui ritualism militarist şi anchilozat. La începutul secolului XX, un proiect inovator al sinodului moscovit a fost anihilat de evenimentele politice subsecvente. Astfel, chestiunea de fond a reformei liturgice în Rusia ţaristă a rămas neschimbată până astăzi, chiar dacă epifenomenul decadenţei a migrat şi pe alte continente. Succesul cultelor neoprotestante în ţări tradiţional ortodoxe atestă sociologic faptul că mai ales conţinutul teologic al liturghiei Bisericii universale a sfârşit prin a fi neglijat de masele rurale şi dispreţuit de elita urbană – cu excepţii notabile, cum au fost N. Gogol în Rusia sau M. Vulcănescu în România.

Chiar dacă la noi uzul „limbilor sacre” (i.e., greaca şi slavona veche) a încetat la sfârşitul secolului XIX, restituirea semnificaţiilor existenţiale ale evenimentului liturgic – care preface mereu Biserica într-un trup mistic, iar nu o simplă instituţie caritativă sau birocratică – a rămas restantă. Este poate adevărat că cearta interbelică între „autohtonişti” şi „europenişti” s-a datorat în primul rând unei divergenţe în platformă politică. Tensiunea a fost agravată însă de absenţa unei cunoaşteri adecvate a instituţiilor simbolice care compuneau textura „creştinismului cosmic” răsăritean. În mediile sincroniştilor – cu excepţia lui Lucian Blaga – stilul liturgic imprimat în matricea Ortodoxiei a rămas neînţeles.

S-ar putea spune că mişcarea „Rugului aprins” a reprezentat o ultimă încercare eroică – sfidând demenţa războiului şi vehemenţa diluviului bolşevic – de-a împrospăta contactul intelectualilor cu textele spiritualităţii monastice (e.g., Patericul, Sbornicul, Filocalia), lansând totodată, în ambientul primitor de la Antim, invitaţia la un pelerinaj în universul alveolar al cultului ortodox. Intuiţiile teologice ale părintele Scrima îşi au probabil obârşia în densa experienţă liturgică trăită în anii de tinereţe. Ele îl numără pe autor printre membrii unei remarcabile generaţii postbelice de teologi ortodocşi, preocupaţi de renaşterea liturgică a vieţii ecleziale. 

Alături de Alexander Schmemann sau Dumitru Stăniloae, André Scrima s-a dedicat unei apologetici liturgice, axate pe recuperarea coerenţei narative a cultului ortodox. Miza acestei sarcini a fost dublă. Se impunea mai întâi reînnoirea contactului cu  sursele patristice pentru o sănătoasă altoire a reflecţiei dogmatice pe trunchiul slujbelor Bisericii. Astfel, studiul doctrinei a putut fi apropiat, dacă nu chiar încorporat domeniului liturgic.

În cultul divin, doctrina iese de sub riscul idolatriei. Mai apoi, era necesară validarea teologică şi articularea filozofică a adevărului celebrat liturgic de comunitatea vie a Bisericii, în contextul disoluţiei marilor naraţiuni sau cosmologii specifice lumii premoderne. Alături de cercetarea istorică, teologia liturgică contemporană are meritul de-a fi revelat sensurile ascunse în complexitatea arborescentă şi uneori deconcertantă a cultului ortodox.

Inspirat de Sf. Dionise Areopagitul şi Sf. Maxim Mărturisitorul, pr. Dumitru Stăniloae a evocat în comentariile sale constituţia ascetică a darului euharistic şi raţiunile liturghiei cosmice – unificate în Cuvântul necreat al lui Dumnezeu. Atent la rădăcinile sale proto-creştine, pr. Alexander Schmemann a subliniat dimensiunea eshatologică a liturghiei, al cărei act central este nu predica şi nici rememorarea unui trecut sacru, ci comuniunea euharistică în prezentul proleptic al Celui care „iarăşi va să vină.”

Contribuţia părintelui Scrima aparţine mai cu seamă fenomenologiei temporalităţii liturgice din ciclul pascal al Bisericii. Rivalizată astăzi de cercetările istorico-teologice ale ieromonahului Macarios Simonopetritul, exegeza lui André Scrima rămâne un manifest avangardist între studiile fenomenologice contemporane.

Trebuie spus că începutul analizelor structurii timpului sacru în diferitele tradiţii religioase se leagă tot de numele unui român: Mircea Eliade.  Până la studiile sale comparatiste, gândirea filozofică s-a limitat la tematizarea problemei timpului din perspectiva subiectului discursiv, indiferent la jocul secund al corporalităţii rituale. Tensiunea dintre calendarul interiorităţii reţinut de memoria sinelui (Augustin, Husserl) şi timpul cosmic al naturii (Aristotel, Kant) a condus – aşa cum a arătat Paul Ricoeur – la uitarea dimensiunii narative care contribuie la cunoaşterea sinelui. Ceea ce Ricoeur a întârziat să tematizeze în opera sa este temporalitatea liturgică a subiectului religios.

Ca artă a interpretării, hermeneutica deconstruieşte antiteza tipic modernă dintre timpul cosmic – garant al obiectivităţii – şi timpul lăuntric, exprimat în confesiuni intime sau jurnale. Înţeles ca un amestec de coincidenţe biografice şi imaginaţie interpretativă, timpul interiorităţii subiective îşi consumă alianţele cu istoria scrisă pe fundalul memoriei colective a unei „comunităţi de destin” (N. Ionescu). Homo religiosus – mai cu seamă cel care aparţine tradiţiei iudeo-creştine – se naşte însă nu doar printr-o practică narativă (lectura şi meditaţia Scripturilor), ci şi în mediul acţiunii ascetico-liturgice, care – în termenii lui Michel Henry – îi revelează corporalitatea subiectivă. 

În creştinism, liturghia este instanţa totalizatoare a temporalităţii: trecutul sacru este absorbit sapienţial, prezentul se trăieşte apocaliptic, iar viitorul e anticipat profetic. În acest sens, liturghia este operatorul transcendental al unei sinteze eshatologice. În tărâmul liturghiei, excesul uitării, exaltarea imediatului şi precipitarea sfârşitului sunt tentaţii corectate de practicile narative şi sacramentale care constituie, de la începuturile Bisericii, tradiţia.

Unificarea liturgică a celor trei extaze ale temporalităţii (trecut, prezent, viitor) se produce în mod excepţional prin celebrarea „zilei Domnului”, aşa cum este numită duminica (dominica dies) în cartea Apocalipsei (1, 10). În acest punct, comentariile lui André Scrima sunt excepţionale.

Duminica apare ca o icoană a revelaţiei pascale, prin „absenţa totală a pământului ca loc al productivităţii,” celebrarea odihnei sabatice şi a libertăţii faţă de determinările naturii căzute. „Inimă a timpului” şi început al noii creaţii, duminica este locul „transubstanţierii” ritmurilor cosmice (zile, săptămâni, luni, anotimpuri, ani) într-un singur răgaz eshatologic, recapitulând toate instanţele de adevăr ale istoriei umanităţii.

Numită şi „ziua a opta” – precum Învierea lui Hristos este „praznic al praznicelor” – duminica este paradigma inconsumerabilităţii divine, ieşirea din aritmetica aditivă, „tensiunea dintre fiinţă şi facere,” despărţirea harului necreat de religia moartă a legii, răsăritul binecuvântărilor şi timpul plenitudinii.

Este meritul necontestat al părintelui André Scrima faptul de-a ne fi demonstrat importanţa experienţei liturgice pentru cunoaşterea Ortodoxiei. Volumul de faţă ne reaminteşte că fără comuniune şi participare, creştinismul este o simplă ideologie, lipsită de „Duh şi adevăr” (Ioan 4, 23). Biserica liturgică nu reprezintă un muzeu de antichităţi, ci muntele schimbării noastre la faţă. Cei alungaţi din turnurile lui Babel, pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim, „ce n-are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.” (Apocalipsă 21, 23)

(Text publicat inițial ca prefață a lui Mihail Neamțu la volumul lui A. Scrima, Biserica liturgică, Ed. Humanitas, București, 2005).

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Alte articole

Distribuie

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn