Pe măsură ce mă apropiam , în zbor, de pista de aterizare, simțeam cum eficiența comenzilor scădea, cum ,pur și simplu , nu mai puteam controla avionul. Mișcam manșa , cu comenzi foarte ample, dar aproape degeaba. În tot acest timp, infernul de afară se întețise la maxim. Când mai aveam aproximativ un kilometru până la contactul cu pista, am realizat că nu mai știu, că nu mai pot face nimic pentru a stabiliza și a controla avionul. Atunci mi-am spus în gând : “asta e, nu mai am ce să fac”.
Practic îmi asumam ideea că în câteva secunde (într 8 și 10 secunde) urma să fiu izbit de pământ și cu siguranță urma să mor. Nu mi-a fost frică deloc. Însă, din exact momentul renunțării mele la “luptă” s-a produs miracolul : Avionul s-a echilibrat “singur” , s-a orientat pe direcția pistei și s-a așezat frumos și lin pe pistă, într-o aterizare demnă de invidiat de către cei mai experimentați piloți.
În tot acest timp, eu eram în cabină, doar ca spectator. Din momentul în care mi-am zis că nu mai am ce să fac , “cineva” mi-a preluat avionul și prin urgia de afară l-a așternut impecabil pe pistă, într-o aterizare perfectă. Eram mut de uimire. Practic, asistasem la cea mai fină aterizare din viața mea, doar că de data asta fusesem spectator în condiții meteo imposibile.
În cele aproximativ 2 minute cât a durat rulajul pe sol până în zona de oprire și realimentare am avut timp să analizez ce se întâmplase. Nu mi-a trebuit mult să îmi reamintesc de promisiunea făcută de Arhanghel, să conștientizez că a fost mâna lui, sau aripa lui. Exact ca data trecută, ȘTIAM că fusese el. Știam, pur și simplu. M-a cuprins aceeași bucurie ca data trecută, o bucurie explozivă și contagioasă.
Când am ajuns la locul de oprire am avut un mic șoc, dar era explicabil : toată lumea , toți oamenii erau paralizați de frică. Se uitau la mine ca la o fantomă, nu le venea să creadă ce s-a întâmplat, nu le venea să creadă că mă văd viu și nevătămat. În tot timpul cât eu mă luptam cu furtuna, întreg personalul prezent atunci la zbor, era închis în barăcile de lângă pistă și privea cu groază la urgia de afară, știind că mai e un “pui de vrabie” pierdut pe cer.
Cu siguranță nimeni nu-mi dădea vreo șansă să scap, pentru că, în mod normal, din așa ceva nu se scapă. Tabloul revederii cu colegii și șefii mei a fost unul memorabil :pe de-o parte eu, radiam de fericire , proaspăt întors din tenebrele morții, salvat de cavalerul meu ocrotitor și încredințat total de ocrotirea lui, pe de altă parte cei care fuseseră jos, spectatorii unui film de groază, terminat inexplicabil pentru ei, din fericire cu bine.
Erau toți palizi, cu gurile uscate și cu ochii mari. Comandantul, care era un om coleric, în aceste momente nu a mai fost în stare să articuleze niciun cuvânt. Cineva mi-a cerut caseta care înregistra zborul. S-au uita la secvențele aterizării vreo 30 de minute, dar tot “cu virgulă ” le-a dat. M-au întrebat cum am făcut de am aterizat în asemenea condiții ? Le-am răspuns că, de fapt, aterizarea nu o făcusem eu , că fusesem ajutat de sus.
N-au fost în stare să priceapă. S-au uitat foarte ciudat la mine neînțelegând ce le-am zis.Mi-au spus :”hai mă, lasă[ astea, spune cum ai făcut?”. Unui singur coleg , care era și încă este un om foarte credincios, i-am povestit în amănunt tot ce se întâmplase, de fapt. El a înțeles și m-a crezut .Atunci am înțeles și eu cuvintele biblice :“ochi au ,dar nu vor putea vedea”.Pur și simplu, pentru cei îndepărtați de Dumnezeu , lucrurile ce țin de credință sunt inaccesibile.
Evenimente în zbor au mai fost, dar niciunul de intensitatea și măreția acestuia. Astfel, o întreagă carieră de pilot militar, am trăit sub aripa ocrotitoare a bunului și dragului meu ocrotitor, sfântul Arhanghel Mihail, iar el m-a însoțit de fiecare dată și m-a păzit nevătămat. “Nu sunt graiuri ,nici cuvinte “ să-i pot mulțumi vreodată pentru ce a făcut pentru mine. Am simțit mereu ajutorul și protecția lui în cei 17 ani care au urmat.
Povestea asta am mai spus-o și altora. Cei apropiați de biserică mă credeau . Acum un an i-am povestit totul părintelui Ilie, starețul mănăstirii Mihai Vodă, de lângă Turda. El mi-a spus atunci :
“ -Dragul meu, să povestești întâmplarea asta cît mai multor oameni, pentru ca oamenii să afle că minuni încă se mai întâmplă și în zilele noastre. În felul acesta să dai mărturie despre încă o minune a Arhanghelului Mihail. Să povestești, să nu taci, căci o voi spune și eu oamenilor care vin la mine .”
Dumnezeu ne iubește nespus de mult și nu are pe nimeni de pierdut.
Oamenii trebuie să se întoarcă la El, dacă vor mântuirea. Și în ajutor , El ne-a dat-o pe buna Lui Măicuță, pe toate puterile cerești și pe toți sfinții Lui. Dacă am avea o fărâmă de trezvie, am sta mereu cu gândul la Pilda Fiului Risipitor, ne-am recunoaște în ea și ne-am grăbi spre “casă”.
Să dea Dumnezeu vremuri bune , pace între oameni și sporirea credinței!
Călin-Ștefan Pop
(Prima parte AICI)
