Floriile sunt o sărbătoare a bucuriei, a slavei. Mântuitorul este primit triumfal în Ierusalim și slăvit ca Fiu al lui David, ca împărat. Noi știm însă că, peste doar câteva zile, aceiași oameni care îi cântau „Osana” vor înlocui strigătele de slavă cu unele de hulă, că nu Îl vor încorona cu aur, ci cu spini, că îl vor salva pe Barabas, iar pe Iisus Îl vor da morții. Atât te poți baza pe discernământul mulțimilor, pe înțelegerea oamenilor, pe consecvența lor! Ce s-a întâmplat în acele zile, și de ce a trebuit ca lucrurile să se petreacă așa, și nu altfel?
Să urmărim cu atenție textul Scripturii! În evanghelia zilei (Ioan 12:1-18) aflăm că Iisus ajunge în Betania cu șase zile înainte de Paști. Betania era un sătuc în marginea Ierusalimului, unde pelerinii veniți de peste tot, din Palestina și din diaspora, poposeau adesea înainte de a intra în capitală pentru sărbătoarea Paștilor – cu alte cuvinte, un soi de Florești al Ierusalimului.
Misiunea lui Iisus începe în margini, la țară, în Galileea, dar trebuie să culmine în capitala stabilită de David pentru poporul evreu cu un mileniu înainte de nașterea Sa. Înainte de capitală, provincia. Acolo, în margine, își lucrase Iisus până atunci minunile, iar cea mai spectaculoasă dintre ele fusese învierea lui Lazăr – care, anunța, firește, propria Înviere.
Aici, în Betania, în casa înviatului Lazăr, se pregătește Iisus să pornească spre capitală. Săptămâna Paștilor se suprapune, simbolic, peste săptămâna Creației, doar că acum Dumnezeu Însuși se sacrifică prin noul Adam, cel fără stricăciune, pentru a îl restaura pe vechiul Adam, cel căzut.
La rândul lor, Paștile evreiești celebrau trecerea poporului ales prin Marea Moartă, sub conducerea lui Moise, de la robie la libertate (Ieșirea 14). Această trecere de la materia informă, inertă și haotică la viață, sau a poporului ales de la agonia politică, morală și spirituală a sclaviei la bucuria libertății, credinței și demnității va fi confirmată și transfigurată de Hristos, care nu doar împlinește Legea cea Veche, ci o instituie, prin propria jertfă și Înviere pe cea nouă, universală.
În casa lui Lazăr are loc o cină, în care cel ce murise și înviase ședea alături de Cel ce urma să moară și să învie, iar surorile lui Lazăr, Marta și Maria, slujeau la masă – să ne grăbim să adăugăm, pentru uzul feministelor, că nu există mai mare împărăție decât să slujești Lui Dumnezeu. Pentru a-L cinsti pe Iisus, Maria ia o litră de nard (ca. 325 de grame) și îi spală picioarele, ștergându-i-Le apoi cu propriul său păr. Închipuiți-vă că ați sacrifica trei sau patru sticle mari de parfum Dior sau Chanel pentru a onora un oaspete.
Aici avem nevoie de câteva rapide glose istorice: nardul era un parfum extrem de scump, fiindcă venea din nordul Indiei, adică de la capătul lumii. Litra era probabil un vas întreg, care ar fi trebuit să ajungă ani de zile: a-l consuma într-o singură seară, părea pe drept cuvânt o nebunie. În plus, obiceiul era să ungi cu puțin nard capul unui musafir de preț, în niciun caz să verși o litră întreagă pe picioarele lui. În fine, Maria transgresează toate datinile atunci când, în chip necuviincios, șterge picioarele lui Iisus cu părul său, căci nu se cuvenea ca o femeie să se prezinte în fața unui bărbat străin cu părul nelegat sub broboadă, și cu atât mai puțin să îl atingă cu el.
Pentru Maria, însă, Iisus este Mesia, sau Hristosul, adică Unsul lui Dumnezeu: ce e litra de nard cu care Îi unge ea picioarele, față de slava nesfârșită cu care L-a uns Dumnezeu Tatăl? Pentru Maria, picioarele lui Iisus sunt mai scumpe decât capul unui rege, momentul acela e mai prețios decât toată viața, iar dragostea pe care I-o poartă Lui Iisus este mai presus decât cuviința care se așteaptă de la o femeie.
Și cum altfel poate fi dragostea față de Dumnezeu dacă nu totală, nemăsurată, descătușată de convenții, chiar nebunească în înțelegerea mundană? Cine nu Îl iubește pe Hristos, nu poate înțelege o astfel de nemăsură. Să mai notăm ceva: asemenea uleiuri scumpe se foloseau și pentru îmbălsămarea morților, altă ocupație feminină. Cum orice gest care îl însoțește pe Hristos este profetic, ungerea Lui la cina din casa lui Lazăr poate fi citită ca prefigurare a morții Sale. Hristos e uns ca oaspete, ca rege, ca Mesia și ca miel sacrificat de Paștele care urma.
Iuda Iscarioteanul, care era trezorier, deci om de mare încredere al micii comunități apostolice din jurul Mântuitorului, nu înțelege nimic din toate acestea. Devotamentul fără margini al Mariei îi pare curată nebunie. El gândește ca un contabil, ca un socialist ipocrit, și întreabă de ce nu s-a vândut mirul cu trei sute de dinari, care să se împartă săracilor. La fel întreabă unii în zilele noastre de ce se construiesc biserici și se îmbracă în mozaic prețios, în loc să se dea banii săracilor.
De ce să construim Catedrala Mântuirii Neamului la București, de ce să se renoveze Notre-Dame la Paris, când sunt atâția săraci de hrănit? Ispita lui Iuda e chiar mai mare decât cea a urmașilor săi, fiindcă aici nu e vorba de simple ziduri, ci de însuși Templul Lui Dumnezeu, care urma să se dărâme și să se reconstruiască peste trei zile; nu e vorba de un om, ci de Dumnezeul-Om.
Socialistul Iuda moare de grija săracilor și se îngrijește de banii Mariei, dar asta nu îl împiedică să-L vândă pe Hristos pentru acei blestemați și, în cele din urmă, neprofitabili treizeci de arginiți. Sigur, litra de nard costa trei sute de dinari, iar un muncitor primea salariu un dinar pe zi, deci puteau fi hrăniți trei sute de săraci timp de o zi, sau un sărac un an întreg. Dar ce e o zi sau un an față de veșnicie, ce e hrana de o zi sau de un an față de pâinea vieții?
Iisus îi răspunde blând lui Iuda și îi spune că Maria a păstrat uleiul prețios pentru ziua îngropării Sale – profețind, cum o va face în toate zilele ce vor urma, propria moarte. „Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12:8) îi spune Iisus lui Iuda. Sigur, Iisus nu spune că nu ar fi necesară milostenia trupească, față de săraci – ne îndeamnă chiar El să-i hrănim pe cei săraci (Matei 25:35-45) –, ci că e mai important să-L slăvești pe Dumnezeu, cea mai înaltă poruncă din Decalog, din a cărei respectare decurge tot binele.
Mulți oameni ar vrea să vadă Biserica redusă la o instituție de caritate, la un soi de ONG care strânge bani pentru săraci. Toți cei care acuză Biserica azi că nu se ocupă doar de lume, ci risipește banii și resursele pentru un Dumnezeu nevăzut, se află în logica lui Iuda. Biserica nu este doar instituție de caritate, ci cale de mântuire, Trup mistic al Mântuitorului. Risipind mirul pentru Biserică, repetăm gestul Mariei din Betania. Acestei nebunii aparente i se opune logica orbirii, a resentimentului, o logică de contabil îngust. Pentru Iuda nu există mântuire, fiindcă e calculat, utilitarist, materialist, arghirofil și sec; mântuirea e pentru cei nebuni întru Hristos, ca Maria din Betania, pentru cei care nu-și drămuiesc uleiul, ci îl varsă tot la picioarele lui Dumnezeu.
Prezența lui Iisus în casa lui Lazăr atrage mulțimea. Nu doar celebrul învățător, ci și înviatul Lazăr sunt ca un magnet pentru mase. Lucrul acesta îi îngrijorează pe arhiereii iudeilor, fiindcă autorităților nu le place niciodată ca lumea să iasă în stradă, nici să urmeze altceva decât legea oficială. Ei decid să-l omoare (din nou, definitiv!) pe Lazăr cel înviat. Astfel, martorul lui Iisus e menit să devină martir, căci mărturisirea și martiriul sunt legate nu doar etimologic, ci prin logica însăși a mărturisirii Adevărului și Dreptății într-o lume dominată de minciună și fărădelege.
Era greu ca arhiereii să întreprindă ceva împotriva lui Iisus, care era înconjurat și iubit de mulțime. Un lider popular trebuie compromis înainte de a fi distrus, și asta se pregăteau să facă fariseii și saducheii, prin întrebări capcană, în zilele următoare. Vor eșua lamentabil și se vor compromite singuri, dar asta nu-i va împiedica să-L dea morții pe Hristos. Până atunci, însă, mulțimea află că Iisus va intra în Ierusalim și se pregătește să Îl întâmpine.
În Evanghelia după Ioan, citită astăzi, ni se spune că oamenii Îl întâmpină cu ramuri de finic. Ramurile de palmier, sau finic, prezente în sărbătoarea iudaică a corturilor (Levitic 23:40-41), simbolizau renașterea vieții, primăvara, slava lui Dumnezeu dar și victoria militară. Astfel, „stâlpări şi ramuri frumoase, precum şi finici având”, iudeii Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru victoria lui Iuda Macabeul împotriva lui Antioh Epifaniu și restaurarea cultului iudaic în Templul din Ierusalim, în 164 î. Hr. (2Macabei 10:1-9).
În Iudeea ocupată de romani, ramurile acestea aveau deci ceva subversiv, căci sugerau victoria evreilor dreptcredincioși împotriva asupritorilor păgâni. În Evanghelia după Matei mai citim că „cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale” (Matei 21:8), ceea ce trimite la un alt obicei iudaic: susținătorii unui candidat la tron, care îl sfida pe regele în funcție, își aruncau hainele în calea lui în semn de devotament. În fine, Hristos este întâmpinat ca „împărat al lui Israel” și „fiu al lui David”, regele care cu o mie de ani în urmă stabilise capitala iudeilor la Ierusalim.
Contextul este așadar saturat politic. Se pune firesc întrebarea: pe cine credeau sau sperau oamenii aceia că întâmpină la Ierusalim? Pe un rege, pe un lider politic, pe un împărat lumesc, pe un revoluționar, pe un mântuitor în ordine politică, nu doar religioasă (deși cele două erau legate, firește).
Hristos nu intră însă în Ierusalim pe un bidiviu, ca un lider militar, ci pe fiul asinei, ca un împărat umil și paradoxal, pentru a împlini profeția lui Zaharia: „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei” (Zaharia 9:9). Hristos nu vine în capitală pentru a îndemna iudeii să nu mai plătească bir cezarului, cum voiau să-l ispitească fariseii, și nici ca să pornească o revoluție. Dar evreii la aceasta se așteptau: ei voiau un lider politic. Ca atare, aceeași mulțime care îl aclamă în duminica Floriilor ca rege, îl condamnă la moarte pe Iisus și îl eliberează pe Barabas.
Barabas nu era un simplu tâlhar, ci un redutabil revoluționar. Mai mult chiar, într-o tradiție veche, atestată de Origen, acesta se numește Iisus Barabas, care se traduce „Iisus, Fiul Tatălui”. Avem deci de-a face cu un fals mesia, cum vor mai fi și alții în istorie.
Răsturnând tot ce pare evident, orice așteptare pământeană, orice înțelegere banală, orice prejudecată, Hristos nu intră în Ierusalim pentru a restaura cetatea lui David, ci pentru a instaura cetatea lui Dumnezeu; nu intră pentru a fi încoronat cu aur, ci cu spini; nu pentru a bea vinul victoriei, ci oțetul batjocurii; nu pentru a i se închina toți, ci pentru a se înclina El însuși; nu pentru a judeca, ci pentru a fi judecat; nu pentru a se înălța pe tron, ci pentru a urca pe Cruce, și prin ea pe tronul cel adevărat, la dreapta Tatălui.
Mulțimea vede în Hristos doar aparența: rațiunea nu e suficientă pentru a revela ceea ce numai credința poate percepe. Locuitorii Ierusalimului speră că Iisus va fi regele mult așteptat și Îl recunosc drept profet, învățător și taumaturg care învie morții („de aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta”, Ioan 12:18) – dar ratează înțelegerea adevăratei Sale naturi și misiuni.
Oamenii nu au răbdare, ei vor însănătoșirea fizică, chiar învierea dacă se poate, sau măcar eliberarea economică și politică – acum și aici. O trădează strigătul lor, „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12:13). Ei așteptă de la cel pe care îl salută ca profet și împărat să îi salveze acum.
„Osana” înseamnă în limba ebraică hōšī‘āh ānnā’, adică „salvează-ne acum”. Verbul yāša‘ [יָשַׁע], „a salva” are atât sens politic cât și religios, și se poate aplica unui rege lumesc (cf. 2Regi 6:26 hōšī‘āh ’aḏōnīhammeleḵ, tradus în Septuaginta: σῶσον κύριε βασιλεῦ și în Vulgata: Salva me, domine mi rex) sau Lui Dumnezeu, ca în Psalmul 118:25, ānnā’ yəhwāh hōšī‘āh – ὦ κύριε σῶσον – O, Domine, salvum me fac. Interjecția †אָנָּא (’ānnā’) înseamnă „o, acum” și întărește sensul urgenței. Putem înțelege suplicația „osana” ca o rugăciune insistentă de mântuire adresată lui Dumnezeu („Mântuiește-ne, te implorăm!”), dar și ca o somație adresată unui rege („Salvează-ne acum!”).
Să notăm că așteptările noastre nu se potrivesc mereu cu socoteala lui Dumnezeu. Noi cerem ceva acum, insistent, lipsiți de răbdare, dar Dumnezeu ne trimite altceva, infinit mai important, pe care însă nu îl apreciem. Limitați la orizontul vieții acesteia, cerem acum sănătate, taxe mai mici sau lideri politici buni, dar nu știm să vedem că Dumnezeu ne oferă viață veșnică, averi în ceruri și un Domn incoruptibil – ceea ce nu înseamnă că nu e legitim să ne dorim un bun sistem de sănătate, o fiscalitate redusă și un guvern competent și cinstit.
Iată deci că bucuria iudeilor era superficială. Ei s-ar fi mulțumit cu puținul lumesc, dar au respins preaplinul ceresc. Ei așteptau ca Iisus să împlinească un legământ istoric, dar Dumnezeu a propus întregii umanități un nou legământ, fără sfârșit. Nerăbdători au strigat „Osana”, nerăbdători L-au dat morții pe Cel pe Care n-au știut să-L recunoască.
Dar ce-ar fi fost Hristos dacă se limita să răspundă așteptărilor poporului, dacă înlătura, cum ar fi putut, puterea romană, dacă îl mătura de la putere pe ucigașul de prunci Irod Antipa și dacă elibera Templul de sub puterea saducheilor și fariseilor? Un rege evreu, urmaș al lui David, un lider religios și politic – dar nimic mai mult. Dezamăgirea sau durerea pe care Iisus a produs-o celor care L-au întâmpinat la Ierusalim și L-au însoțit ca discipoli era precondiția bucuriei celei adevărate.
„Bucurați-vă!” (Matei 28:9) – acestea sunt primele cuvinte ale lui Hristos adresate femeilor venite la mormântul gol după Înviere. Imperativul grecesc Χαίρετε! nu este un simplu salut, ca în Vulgata, care traduce Avete!, ci are sensul puternic, ca în îndemnul pe care ni-l adresează de două ori, cu emfază, Sfântul Apostol Pavel în Epistola către locuitorii din Filippi, din care s-a citit astăzi: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă” (Filipeni 4:4).
Bucuria vestită de Hristos femeilor după Înviere, anunțată de acestea apostolilor, și de apostoli nouă, noi suntem obligați să o primim și să o transmitem lumii întregi. Cum să fii creștin și să nu te bucuri, cum să fii creștin și posomorât, când tu ai primit vestea cea bună că moartea nu are putere în fața lui Dumnezeu, că Hristosul nostru este viu, iar noi vom fi vii cu Dânsul? Chiar și în cele mai grele condiții, creștinul se bucură. Iată cum descria Nicolae Steinhardt bucuria nespusă a creștinilor încarcerați politic și nedrept de comuniști în celula 34 de la Jilava:
În celula 34, bucuria — izvorîtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, încăperea e apăsătoare ca într-un film de groază, bruftuielile curg gîrlă, orice observaţie a caraliilor e însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atît de inextricabil încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatică şi înălţătoare. Cînd vaca mănîncă iarbă, iarba se preface în carne de vacă. Tot aşa, cînd pisica mănîncă peşte, peştele se preface în carme de pisică. Suferinţa pe care o asimilăm, dintr-odată, devine euforie. […] Da, ne pătrunde parcă pe toţi bucuria senzaţională de după împărtăşania cu pîine şi vin, cu mult curatul Trup şi prea scumpul Sînge. (Jurnalul fericirii, p. 87)
Tot din închisoare, de la Roma, unde își aștepta martiriul, le scrie și Pavel filipenilor. Închinarea, rugăciunea (Filipeni 4:6) și împărtășania ne sunt la îndemână, iar Domnul Iisus este și va fi în mijlocul nostru, căci noi ne-am strâns în numele Lui. Acestea sunt alimentate și alimentează la rândul lor toate virtuțile „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă” (Filipeni 4:8).
Bucurați-vă deci azi și întristați-vă în Săptămâna Patimilor, doar pentru a vă bucura mai puternic în noaptea Învierii și apoi în toate zilele voastre, indiferent de suferințe și de nevoi! Bucurați-vă când sunteți prigoniți pentru dreptate, bucurați-vă când sunteți ponegriți pentru Hristos, bucurați-vă când suferiți din cinste, bucurați-vă în tot ceasul, bucurați-vă!
