Cum scăpăm de povara anilor scurși inutil, frivol, lipsiți de sens, profunzime sau cursivitate? În ce mod regăsim firul roșu al unei vieți împlinite? Cum putem ieși din capsula timpului? Dacă majoritatea oamenilor caută evadarea prin divertisment, fragmentare lăuntrică și vulgaritate, răspunsul tradiției e altul: prin mit și ritual, deopotrivă.
Articulată filozofic de Paul Ricoeur (protestant) și, respectiv, Mircea Eliade (ortodox), teoria salvării prin puterea poveștilor arhetipale (care integrează verticala și orizontala existenței) merită redescoperită. Pe de o parte, avem darul Cuvântului; pe de altă parte, trăim liturghia gesturilor sacre. Povestind, ne eliberăm de lanțurile grijii sau chingile temporalității istorice care, adesea, ne bulversează sau ne terorizează psihic.
Prins în coregrafia ritualului, homo religiosus descoperă ieșirea din sfera degradată a vieții domestice, sociale sau politice. Cel care povestește, ascultă Cuvântul și pentru sine; cel care asumă rolul de actant al dramei sacrale, își povestește sieși și împlinește tâlcul unei narațiuni arhetipale care-l modelează neuronal și comportamental.
Sinele nostru profund, așadar, nu e altceva decât povestea pe care ne-o spunem zilnic nouă înșine prin gesturi, cuvinte și gânduri. Prin dialogul cu ceilalți sau monologul lăuntric, eul narativ se țese precum foile de ceapă. Fiecare zi se deapănă precum filele unei povestiri: dinspre exterioritatea murdară a pământului spre cea mai pură interioritate.
Povestea de Crăciun ne face contemporani cu eroii Antichității: bătrânul Simeon care așteaptă, Elisabeta lui Zaharia preotul, Maria din Nazaret, blândul Iosif și păstorii Betleemului, vicleanul Irod și înțelepții Magi veniți din Răsărit. Cei din urmă se folosesc de minte pentru a depista mișcarea stelei călătoare, dar folosesc inteligența inimii pentru a se închina Pruncului Iisus.
Câți astronomi, filozofi sau oameni de știință și-au păstrat simțul mirării în fața misterului ordinii universale? Câți primim lumina cunoştinţei pentru a opri păcatul? Câți mai recunosc, astăzi, transcendența Providenței suverane și regalitatea imanentă a lui Hristos, punându-i la picioare daruri alese: aur, smirnă și tămâie?
Ne cutremură, ca și pe îngeri, cel mai adânc și mai frumos dintre mistere, o taină de-o cosmică întindere, cum superb a descris-o monahul Andrei Scrima. Ne copleștește privirea către Golgota metafizică a Cuvântului divin, cum minunat a tâlcuit-o părintele Serghei Bulgakov.
Astăzi Se naşte din Fecioara, Cel ce are în mână toată făptura. Cu scutece ca un prunc este înfăşat, Cel ce din fire este nepipăit. În iesle este culcat Dumnezeu, Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început. La sân cu lapte este hrănit cel ce a plouat în pustiu mană poporului. Pe magi cheamă Mirele Bisericii. darurile acestea le primeşte Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Naşterii tale, Hristoase! Învredniceşte-ne să vedem şi dumnezeiască Arătarea Ta.
Cântările liturgice ale Bisericii contemplă sinteza dintre paradoxul matematic și abisul teologic prin care Infinitul acceptă limita. Ne uimește cum înălțimea Cerului sărută pământul, cum Muntele contemplației s-a făcut cărare lesnicioasă, cum Logosul e așezat în ieslea dobitoacelor, cum nemurirea asumă riscul morții iar veșnicia dă mâna cu istoria, lăsându-se sculptată-n formă omenească.
Ne bucură, ca într-un refren de colindă, adevărul că însuși Fiul Tatălui ceresc renunță la toată slava Dumnezeirii pentru a se face trup și a viețui împreună cu noi.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
Orice operă de restaurare începe printr-o asumare. Umanitatea căzută și neîmpăcată cu sine și cu Dumnezeu aștepta un Mesia eliberator, fără să anticipeze surpriza metamorfozei Leului din Iuda într-un Prinț al păcii și Miel dus spre jertfă. Genealogia lui Iisus, relatată exhaustiv de evangheliile sinoptice, prezintă nu doar durata așteptării omenești, ci și pomelnicul răbădării divine.
Cine dintre noi va întrupa virtutea răbdării mesianice, de care Simeon a fost capabil? Câți, oare, mai avem perseverență, statornicie, iubire, credință și speranță? Ce suflet de muritor va emula disponibilitatea Fecioarei de-a spune un Da simplu, răspicat și integral asumat în fața chemării divine? Răspunsul dat de către Maria îngerului Gabriel este, de fapt, ecoul acelui primordial Fiat al Dumnezeirii, evocat spectaculos prin litotă în primul capitol din Cartea Genezei (1, 3): Să fie lumină. Și a fost lumină.
Et incarnatus est. Crezul de la Niceea ne spune, așadar, că Dumnezeul creștinilor nu este doar instanța care distribuie mustrări dintr-o inaccesibilă și inexpugnabilă înălțime, ci Persoana care-și asumă în carne și oase relația directă și intimă cu semenul său: Petru și Andrei, cel dintâi chemat, Matei vameșul, femeia samariteancă, Maria Magdalena, Nicodim și atâția alții.
Crăciunul inaugurează, așadar, o serie de întâmplări mirabile, de la fuga-n Egipt (începutul itineranței divino-umane) și până la botezul Domnului. Cuvântul iese din hibernare (Andrei Scrima) și intră-n realitatea istoriei, schimbându-i logica, ritmurile și destinația finală.
Ne uimește filozofic sinteza dintre universal și particular, dintre theologia și oikonomia, dintre funcție (filialitatea lui Iisus) și număr (Unul-Domn), dintre abstractul speculativ al Treimii și concretul epifaniei din apele Iordanului.
Ne mișcă sufletește, nu doar sentimental, milostenia Tatălui față de umanitatea rătăcită într-o țară îndepărtată. Ca martori ai dramei biblice, devenim noi înșine părtași la transcendența planului divin. Oricât de prozaică, prin intermediul povestirii viața noastră capătă, astfel, o dimensiune spirituală. Nașterea Domnului devine izvorul bucuriei pentru oameni plictisiți de oferta sterilă și repetitivă a plăcerii.
Povestea Crăciunului, știută de orice copil al creștinătății orientale și occidentale, răzbate veacurile și înfrânge tirania timpului istoric. Deși nuanțele diferă în funcție de contextul cultural și geografic al comunității care serbează Nașterea Domnului, mesajul rememorării este același, indiferent că el se tâlcuiește în Sankt Petersburg sub penița lui Dostoievski; la Roma, prin condeiul Papei Benedict al XVI-lea; sau la Londra, prin scriitura de geniu a lui Charles Dickens.
Crăciunul a fost celebrat diferit în Viflaimul Fericitului Ieronim și al Sfintei Paula, în Constantinopolul lui Roman Melodul, în Moscova lui Andrei Rubliov sau pe străzile din Oxford ale lui C. S. Lewis; în Ravenna lui Iustinian Împăratul și-n Florența lui Dante Alighieri; în Aiudul lui Radu Gyr și-n Parisul lui Paul Claudel (La nuit de Noël, 1914); în Transilvania imnelor lui Ioan Alexandru și Athosul lui Emilianos Simonopetritul.
Crăciunul isihast al părinților de la Neamț, pe vremea lui Paisie Velicikovksi, avea accente distincte față de Crăciunul toscan al lui Giotto din Bondone. Predicile englezești ale lui Lancelot Andrews sau poemele americanului T. S. Eliot n-au nimic din tonul zaharisit al producțiilor Hollywood. Cu toate acestea, ceva le leagă pe toate: vestea bună a ieșirii din bezna veacului prin lumina iubirii lui Hristos.
Povestea Crăciunului fixează, indiferent de nuanțe, o amintire sacră. Să știți că nu există pe lume ceva mai de preț și mai trainic, mai sănătos și mai folositor în viață decât o amintire frumoasă, și mai ales o amintire plină de farmec din anii copilăriei… Așa se adresa Alioșa Karamazov ucenicilor săi strânși lângă mormântul lui Iliușa. O sfântă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a împlini educația. Ce este, așadar, povestea de Crăciun? O amintire sfântă.
Ce sunt Evangheliile? Jurnalul petrecerii lui Iisus pe pământ. El începe prin relatarea miraculoasă a Nașterii Domnului: eveniment istoric și teologic, deopotrivă; trupesc și spiritual, în egală măsură. Fiul lui Dumnezeu își asumă lumea, după cum Creatorul vrea să-și câștige creatura. Veșnicia întâlnește istoria iar noi, muritorii, dragostea cea dintâi.
Mihai Neamțu
