Dragi prieteni,
Sunt bucuros să vă relatez, înainte de toate, o experiență pe care am avut-o chiar astăzi de dimineață, nu înainte de a spune că, într-adevăr, deșertul m-a fascinat din tinerețe. Faptul că întotdeauna creștinii au reușit să creeze niște oaze de frumusețe în plin deșert, fie că e vorba de Egiptul lui Antonie cel Mare, fie că e vorba de America acestui oraș minunat, Phoenix, e absolut fascinant.
Făcând săptămânile trecute o transmisiune „live” din curtea unui prieten româno-american din Arizona, fiind entuziasmat de peisajul cu cactuși & flori din deșert, n-am observat că, la un metru distanță, mă privea insidios un șarpe cu clopoței. Sânge rece, postură fixă, ochi nemișcați! N-am recunoscut sâsâitul intens făcut de târâtoare și era cât pe ce să fiu mușcat. Până la urmă, animalul s-a cuibărit în spatele unei lăzi și-am scăpat teafăr.
Meditând la adevărul teologic revelat din această experiență riscantă, am înțeles mai bine tâlcul poveștii despre înșelarea Evei din Eden.
Frecvent, suntem neatenți, naivi, furați de peisaj. Suntem absorbiți în propriile gânduri, plăsmuiri sau iluzii. Splendoarea lucrurilor exterioare ne captivează.
Șarpele, adică ispititorul, șade tolănit în grădină. Tot ce-i frumos, cultivat sau fără cusur ajunge să fie atacat de forțe malefice. Cineva parazitează binele.
Că vorbim despre șarpele necredinței, că discutăm despre păcatul răutății, al invidiei sau al plăcerii, mereu câte un șarpe e aproape de sânul nostru și ar vrea să ne muște piciorul, mâna sau chiar inima. Cel mai bun vaccin? Cel mai sigur leac? Sângele lui Hristos. Potirul euharistic îți dă imunitatea împotriva veninului produs de orice șerpărie lumească.
Să știți că șarpele e mereu aproape și că în orice grădină există unul care vrea să te muște. Că este șarpele necredinței, că este șarpele răutății, că este șarpele invidiei, există câte un șarpe care mușcă din când în când din inima noastră și cred că cel mai bun vaccin, dacă tot se vorbește despre vaccinuri, împotriva acestui „venin” este într-adevăr sângele lui Hristos. Cu el poți să fii protejat și în fața acestor arătări care nu sunt deloc simpatice. Am observat reacția spontană a copiilor față de șarpe.
Filozofia epocii Noului Testament, invitat Părintele Cătălin Varga
Un psiholog binecunoscut, Jordan Peterson, făcea această observație, că șarpele este creatura care sperie copilul fără ca tu să faci un efort să-i descrii înainte cât e de rău, fără să-l alertezi cu privire la pericolul pe care el îl reprezintă. Un copil de trei ani când vede un șarpe pur și simplu se îngrozește. Am văzut această experiență într-o familie minunată și ocrotită și mi-am dat seama că e nevoie uneori de câte un Gheorghe, că tot zicem „ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, „nu pentru patule, nu pentru pogoane, / ci pentru văzduhul tău liber de mâine”, care să își pună piciorul pe capul șarpelui. Cred că e nevoie astăzi de mai mulți oameni care știu să-i zdrobească capul. Acest șarpe poate să fie șarpele ideologiei, șarpele minciunii sau șarpele necredinței, despre care vom vorbi.
Tema pentru această seară ar putea fi exact aceasta care mi-a și fost sugerată de unul dintre frați — Hristos în secolul vitezei —, pentru că ne grăbim, ne grăbim mereu. E frumos când ne grăbim spre biserică, dar majoritatea dintre oamenii acestei lumi nu mai fac acest lucru. Lumea americană a fost fondată pe credință, dar nu se bucură de aceeași fidelitate față de cuvântul lui Dumnezeu pe care dumneavoastră aici îl îmbrățișați și îl cultivați. Această lume este o lume liberă, pe care se întâmplă să o îndrăgesc, ca și când ea ar fi a doua patrie a mea, chiar dacă am crescut la Târnova. Apropo de bunicii noștri, ei aveau această mentalitate că America este cea mai bună lume dintre lumile posibile, că în America totul este cu putință, că în America munca, dârzenia și cinstea sunt răsplătite.
Când aveam zece ani, bunicul, ca să mă încurajeze, s-a gândit să-mi povestească despre niște țărani plecați din zona aceea a lui Ioan Slavici, Șiria, undeva între Arad și Munții Apuseni, și care ajung la uzinele lui Henry Ford în Michigan, în Dearborn, mai precis. În anii ’20 niște ardeleni au trecut Oceanul în căutarea unui loc de muncă, cum o fac de altfel foarte mulți astăzi. Și unul dintre acești ardeleni care ajung în Dearborn a văzut în fața fabricii o coadă extrem de lungă. Managerul îl lua pe fiecare pe rând, așa că trebuia să aștepți îndelung.
Românul nostru, isteț cum îl știm, se gândește la ce ar putea totuși să facă pentru a fi sigur că obține acel loc de muncă, întrucât nu se putea întoarce acasă fără un ban pentru familie. Se uită în stânga, se uită în dreapta, vede o curte, găsește o mătură și, neavând altceva de făcut, se apucă să măture curtea. Managerul de la capătul acelei coloane de muncitori care își căutau fericirea l-a văzut și i-a spus: „Hey, you, come here”. Românul nu știa nicio boabă de engleză (poate în afară de hello și de work) și totuși a primit acel loc de muncă. Bunicul mi-a spus această poveste despre atitudine și am înțeles că în viață trebuie să mergi mai mult decât ți se cere („go the extra mile”, cum se spune în engleză) pentru a avea parte de binecuvântare.
Știu că dumneavoastră sunteți acești români care ați venit aici pentru a face această muncă suplimentară, care în țara aceasta se răsplătește. V-ați construit familii puternice și le-ați pus sub adăpost. Ați primit în această țară recunoaștere mai mult decât poate v-ați așteptat vreodată. Ați reușit, cred eu, din toate punctele de vedere, să înmulțiți talantul primit, ceea ce este o poruncă, nu doar o opțiune, este chiar o cerință din partea lui Dumnezeu. Sigur că în decursul acestor ani, pentru unii cincisprezece, pentru alții treizeci, pentru alții patruzeci de ani de America, ați descoperit că, deși această țară este binecuvântată, nu e totuși paradisul, că în această țară există la fel de multe probleme spirituale ca și în România, ca și în Europa, de unde vin eu.
Una dintre problemele acestei țări, cred eu și sper să nu jignesc pe nimeni (o spun cu toată dragostea față de fondatorii acestei patrii, față de Thomas Jefferson, John Adams, George Washington, față de acei oameni minunați care în Filadelfia s-au strâns în 1776 ca să construiască o republică, un experiment fără egal), este legată de condiția noastră spirituală.
Suntem în 2021, în acest secol al vitezei, nu știu dacă să-i spun și secolul luminii, întrucât oamenii, după cum vedeți, călătoresc enorm. Este în ultima vreme o mare emoție și chiar o emulație creată de cei care doresc să ajungă pe Marte, pe Lună, în orice caz, dincolo de orbita acestui Pământ care e din ce în ce mai neîncăpător. Îi vedeți pe acești magnați care sunt într-o competiție, pe Jeff Bezos și pe ceilalți care vor să ajungă cât mai departe de planeta noastră, uitând că și dacă mergem pe Lună, și dacă mergem pe Marte, vom exporta aceleași probleme pe care le avem pe măruntul nostru Pământ. Suntem într-o goană nebună și nu știm exact care este ținta.
(Va urma)
