Mă întreb adesea ce sămânță încolțește în oameni? Și tot eu îmi răspund. Încolțește sămânța plantată și îngrijită cu bună seamă, sau sămânța căzută, adusă de vânt.
Mă mai întreb câteodată, atunci când nori negri și grei se îndreaptă spre mine, ce fel de semănător plantează sămânța acolo unde fulgerele o pot lovi și unde frigul îngheață eternul din ea? Câtă cruzime să-ncapă în el, să mă planteze în arșița verii? De ce să fiu aici, unde ceața e stăvilarul viselor? Oare aici este locul meu?
Nu pot să nu mă întreb de ce nu sunt cactus. Să stau în deșertul meu, singură să încolțesc, să mă simt minunat pentru că dau rod printre crăpături și pentru că strâng apă pentru zilele rele. Chiar mărăcine de-aș fi câteodată. Să răzbesc în vai, să nu îmi doresc să mă înalț, să nu aștept să rodesc.
Și-atunci realizez ce rău mi-ar face spinii. Nu numai mie, ci și tie. Cum ai mai putea, călător fiind, să te odihnești la umbra mea? Mai realizez atunci, ce rău mi-ar sta printre arbuști și ce rău ar fi să mă mulțumesc cu înălțimea la care am ajuns. Nu m-ar zări nimeni, iar eu nu aș găsi plăcere în a fi asemănător sau chiar la fel cu altcineva.
Da, așa este. Prefer singurătatea în detrimentul conformismului. Aleg coroana uriașă, deși fulgerele îmi sunt cel mai urât coșmar, pentru că știu că doar așa pot proteja călătorul. Doresc să mă înalț, refuz plafonarea. Urmez provocările, pentru că doar așa îmi pot atinge țelul.
Dar, totuși, am învățat în întrebările mele să “nu învinuiesc niciodată pământul pentru că hrăneşte cactuşi şi mărăcini. Puţin îmi pasă de ei, dacă eu sunt sămânţă de cedru.” (Antoine de Saint-Exupéry)
