Prin studiul filozofiei, mintea se deprinde cu întrebările despre sensul existenței. De unde venim și încotro mergem? Ce e iubirea, prietenia, curajul sau fericirea? Treptat, sufletul renunță la banalitatea conversațiilor obștești.
Te lipsești de bârfa malițioasă, poanta vulgară și tot ceea ce înseamnă „small talk” la un grătar cu amicii. Renunți să bârfești oamenii și stai de vorbă despre marile idei.
Trăită ca stare de mirare, filozofia propune experiența libertății gândirii în raport cu șabloanele culturale și stereotipiile sociale.
Opusul inteligenței e prostia (deci „graba de-a trage concluzii”, cum îi spunea un clasic francez). O minte ascuțită e permanent șlefuită de conversația cu giganții tradiției.
Nu-i puțin lucru să rumegi reflecțiile lui Socrate despre moarte, cugetările lui Seneca despre prietenie și gândurile lui Augustin despre timp și eternitate.
Darul înțelegerii e, clipă de clipă, un miracol. Prin inteligență, omul se desprinde cu un elan antigravitațional și transcende planul imanenței.
Firile contemplative se întreabă de ce a conspirat universul pentru ca noi, grăunțe de praf cosmic, să apărem în lume, nevolnici și totuși conștienți, neîmpliniți dar chemați la desăvârșire.
Care-i rostul nostru pe acest colț de planetă albastră?
