Indiscutabil, trăim o perioadă de criză. Nu numai că ne confruntăm cu riscul îmbolnăvirii sau decesului din cauza unui virus, dar avem deja primele semne ale unei crize economice majore și ale unei uriașe crize de încredere. În astfel de vremuri, emoțiile negative (de la anxietate și stres, la furie sau disperare) preiau controlul asupra minții noastre.
Credem că gândim realist, când, de fapt, atenția devine captivă știrilor negative, veștile rele sunt memorate mai repede și reamintite mai ușor; construim scenarii catastrofice despre viitor, iar situațiile neutre sunt înțelese ca fiind periculoase. Vedem peste tot răul și nu mai vedem binele.
Devenim, știm asta din neuroștiințele cognitive, suprasenzitivi și suprareactivi. Vorba lui Caragiale, „simț enorm și văz monstruos”. Funcționăm ca o alarmă de mașină prost reglată, care se declanșează de mai multe ori în toiul nopții și sperie tot blocul.
În astfel de momente e instructiv să analizăm ce au făcut alții, înaintea noastră, care au traversat cu succes crize existențiale și mai mari.
Cum au devenit ei rezilienți, adică nu numai capabili să absoarbă șocul crizei, dar să își revină și să se dezvolte robust; cum au traversat abisul?
Sintetizez aici câteva dintre răspunsurile pe care cercetările interdisciplinare, din ultimii ani, asupra rezilienței, ni le oferă.
1. Perseverența în proiectele personale
O criză ne scoate din ordinea firească a vieții, ne pune sub semnul întrebării modul în care trăim, proiectele noastre de viață. Dar dacă mintea noastră se încăpățânează să fie orientată spre viitor, dacă întâmpinăm ziua de mâine cu un plan, nu cu o nouă teamă, devenim mult mai puțin vulnerabili la ce ni se întâmplă în prezentul imediat.
Ne afectează mai puțin veștile proaste sau stările neplăcute, dacă avem un țel și ne străduim să mai facem un pas, oricât de mic, în direcția lui. Sau măcar să rămânem mereu cu mintea la el.
În lagărele de concentrare, în multe situații de calamități sau dezastre, cei care au avut un vector personal, un plan sau un scop pentru ziua de mâine, dincolo de ziua de azi, cu grijile ei, au rezistat cel mai bine și au fost primii care s-au dezvoltat ulterior.
Ceilalți au cărat cu ei traumele trecutului mulți ani, unii nu le-au mai depășit niciodată. Așadar, să nu renunțăm la proiectele pe care le-am avut înaitea crizei, să facem, în fiecare zi, ceva pentru ele, oricât de puțin.
Nu renunțați la planurile de concediu, la ideea de a vă schimba jobul sau de a dobândi o nouă competență profesională, de a vă amenaja apartamentul sau de a avea un copil, de a citi niște cărți pe care le-ați pus deoparte, de a învăța ceva nou.
2. Autodisciplina
În criză, realitatea îți oferă oricâte motive dorești să nu te mai focalizezi pe sarcini, ci pe stările pe care le trăiești. Ai putea încălca regulile firești de viață, ai toate alibiurile. De pildă, acum, lucrând de acasă, pot să mă scol când vreau, să mănânc când vreau, să lucrez când vreau.
Dezordinea pe care o introduc în viața mea, încet, dar sigur, va lăsa însă urme, se va internaliza și va deveni dezordine a minții mele. Exact în această situație e necesar să ne stabilim noi înșine reguli și să ne ținem de ele cu strictețe. Regulile ne reduc din anxietate. Simțim că noi ne controlăm viața, nu stările noastre, nici conjuncturile nefericite prin care trecem.
Orice grup, că e familie sau organizație, dacă are reguli este mai coeziv. Dacă urmăm regulile pe care noi ni le-am stabilit (autodisciplina), la finalul zilei vom avea un sentiment de control și de eficiență personală. Iar controlul și eficiența personală, spun sute de studii, sunt esențiale pentru echilibrul emoțional.
Dar ele trebuie dobândite prin faptele noastre, nu prin repetarea papagalicească a unor formule pozitive, predate de nu știu ce guru. Dezordinea indusă de orice criză poate fi contracarată cu un plus de ordine interioară.
3. Dezvoltarea caracterului
Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem. În criză, ticăloșii camuflați devin și mai ticăloși, fricoșii – și mai fricoși, narcisiștii – și mai narcisiști. Dar criza oferă și șansa enormă a dezvoltării personale, a descoperirii și trăirii valorilor în care merită să credem.
Caracterul nu se dezvoltă în lux și siguranță, ci în confruntare cu asprimea realului (N. Hartman). O situație dificilă, spun filosofii stoici, e ca un antrenor. Te poți folosi de ea să-ți dezvolți o virtute pe care nu o aveai sau care era prea puțin definită. Avem acum oportunitatea de a ne dezvolta o calitate personală. Unii – răbdarea, alții – controlul emoțiilor, alții – empatia, îngăduința pentru greșelile celuilalt, curajul sau perseverența.
Știm din scrierile lui V. Frankl și din memorialistica deținuților politici că cei care, în situații dificile, și-au cultivat caracterul, și-au trăit valorile au ieșit din lagăre mult mai puternici și mai normali la cap, decât cei care și-au trăit lașitățile în libertate. Avem șansa de-a ieși din criză mai buni decât am intrat, dacă știm cum să o valorificăm.
4. Solidaritatea.
Cei care i-au ajutat pe alții, în situații limită, au devenit ei înșiși mai robuști. Cum spune N. Steinhart, „dăruind vei dobândi!“. Psihologic, ne ajută să ieșim din obsesia autoprotecției personale și să riscăm ajutându-i pe alții. Asta înseamnă să facem ceva pentru ei (să-i ajutăm în nevoințele lor), dar și să nu facem pentru noi ceea ce ne vine să facem (să nu cumpărăm zeci de kilograme de alimente, pentru că și alții sunt în nevoie).
Individualismul consumerist ne poate distruge pe toți. Solidaritatea ne poate salva. A avea grijă de celalalt, indiferent cine o fi el, e cea mai profundă solidaritate. Ea face diferența dintre un grup coeziv și o adunătură de oameni.
5. Cultivarea emoțiilor pozitive
Închipuiți-vă echilibrul emoțional ca pe o balanță. Acum e dezechilibrată, emoțiile negative sunt mult mai multe și mult mai “grele” decât cele pozitive. Putem însă echilibra balanța, dacă ne producem mai multe emoții pozitive. O parte le obținem din perseverența în proiecte personale, din autodisciplină, din trăirea valorilor sau acordarea de ajutor celor în nevoie. Dar sunt multe alte căi prin care ne putem echilibra emoțiile.
Călugării iezuiți, când aveau o apăsare sufletească, erau sfătuiți să se plimbe prin natură și să priveasca departe în zare. Să înțeleagă că durerea lor e mai nimic față de lumea asta mare. Așa că să băgăm de seamă că a venit totuși primăvara, că ne zâmbește un copil, că ceaiul pe care îl bem are atâta savoare, că avem parte de prieteni buni și apusuri de soare superbe. Bucuriile mărunte fac muzica vieții. Acum trebuie să ni le cultivăm deliberat, ca să ne menținem echilibrul emoțional.
Toate lucrurile prezentate mai sus țin de responsabilitatea noastră personală, nu de deciziile sau acțiunile autorităților. Ele rezumă multe cercetări despre reziliență și merită să le punem în practică.
Să ne gândim, o clipă, la copiii noștri.
Vrem să-și urmeze proiectele lor personale sau să se lase copleșiți de frică? Vrem să se folosească de scuzele pe care le oferă oricând realitatea sau vrem să aibă control și eficiență personală? Vrem să devină oportuniști sau oameni de caracter? Vrem să fie egoiști sau solidari? Vrem să se plângă mereu sau să-și producă singuri bucurii?
Răspunsul nu e prin cuvinte. E prin faptele noastre, e în modelul pe care noi îl vom oferi, zi de zi, traversând această criză. Ca orice criză, și asta va trece. Depinde de noi dacă vom ieși din ea mai puternici și mai buni sau cu sufletele schilodite.
Dr. Mircea Miclea, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației de la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, a fost ministru al Educației.
