Reunind alerte intervenţii de gazetă, dar şi texte mai ample, cu o firească respiraţie erudită, recenta colecţie de Elegii conservatoare, iscălită de Mihail Neamţu şi publicată la editura clujeană Eikon, opune amărăciunilor neconsolabile, derivelor flamboaiante şi exaltărilor proteice o noimă luminoasă, un model de a fi viu, prezent, actual care, în mod paradoxal, se articulează printr-o superbă retorică a melancoliei. Nu e vorba însă, aici, de un oftat baroc, obidit sau de ditamai păsul romantic.
Din contră, timbrul auctorial reface nimbul speranţei prin concursul unei tristeţi seminale, fără perspectiva, sumbră, a blazării. Tonul elegiac e apanajul unei lucidităţi şcolite, ce denunţă medical paralogisme, depravări, idolatrii şi strâmbătăţi, dar care nu-şi îngroapă, resemnată, herburile. Străin de orice lamento afectat, de cearcăne dezolante şi de truisme reciclate, discursul tânărului eseist seduce lesne prin maturitate, scrupul şi dantelă, prin referinţa chibzuită şi prin anvergura procesiunii conceptuale, amintind de verva similară, ingenios curtenitoare, a unui Teodor Baconsky sau Andrei Pleşu.
Cartea poate fi citită, sans doute, ca propedeutică la pragmatica tradiţiei. Însă nu o tradiţie gândită ca trecut pur şi simplu sau ca enorm florilegiu muzeal. De fapt, o asemenea raportare la tradiţie nu poate semnala decât propriul fiasco hermeneutic. Departe de a fi o dimensiune revolută, un clasor de valori fosilizate, tradiţia e, înainte de toate, rânduială, dispunere, aşezământ, adică datul, premisa constituirii culturale a oricărei persoane. Nu vechimea dă prestigiul tradiţiei, ci caracterul ei originar, fondator, pre-mergător în raport cu libertatea omului. De aceea, conservatorismul nu trebuie confundat cu obstinaţia pasesită sau cu fetişismul perucilor teatrale.
Conservator e cineva care, la ceasul delirului revoluţionar sau în plină agonie a cutumelor, refuză să-şi anuleze memoria, chipul şi umanitatea. Asta nu înseamnă că gândirea conservatoare anatemizează orice detentă inovatoare, pledând tenace pentru imobilism şi reverie arhaizantă. Plasticitatea şi prospeţimea sunt, în fond, ingrediente ce intră în reţeta continuităţii tradiţiei. Ceea ce repudiază conservatorismul e, telegrafic spus, ideea potrivit căreia descendenţii lui Adam îşi pot confecţiona un Rai secular, după instrucţiunile câtorva scheme în care Liderul, Progresul, Raţiunea, Tehnica sau Partidul sunt vocabulele-vedetă.
La antipodul mesianismelor colectiviste, utopiilor anarhiste, dar şi al vehemenţelor libertariene, conservatorismul se defineşte prin profesarea unei deschideri nucleate, prin protejarea şi ritualizarea libertăţii înrădăcinate şi prin exersarea perseverentă a discernământului. Pentru conservator, aşadar, tradiţia nu e altceva decât nobila determinare a libertăţii educate, combustibilul necesar oricărei profilări de destin individual şi politic.
Apărând persuasiv, cu exemple pertinente canonul liberal de la John Locke la Friedrich von Hayek, Elegiile nu decretează, totuşi, absolutul libertăţii civile. Există o neatârnare superioară, in intimo meo, obţinută printr-o tenace gospodărire de sine, după imperativul şi stilistica etosului antic al virtuţilor. Emanciparea lăuntrică de himere, vulnerabilităţi, paragini şi manii, dublată de cultivarea unei „mondenităţi” pe verticală, primeneşte sufletul pentru libertatea politică şi responsabilitatea cetăţenească.
Împotriva ideii de autonomie fără frontiere – un soi de revendicare smintită, radicală, alăturată pululaţiei drepturilor de tot soiul (de ce n-ar avea cârtiţa postmodernă dreptul să plutească destins printre acvile?), Mihail Neamţu propune o elegantă joncţiune între libertatea interioară (articulată teonom) şi libertatea civilă (à la Benjamin Constant), ca paradigmă de convieţuire justă în cetatea terestră.
Avem, prin urmare, un discurs ce restaurează salutar importanţa sufletului în reflecţia politică, oarecum în răspăr cu vocabularul şi metodele ştiinţelor sociale, al căror obiect pare a coincide, de vreo două veacuri încoace, cu societatea ‘diavolilor raţionali’ imaginată de Kant în Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf (1795).
Merită amintite aici şi migăloasele consideraţii despre elite, ce deschid problematica educaţiei, investigată în prima parte a cărţii în datele ei autohtone şi surprinsă, apoi, într-o răzgâiată şi, deja, previzibilă avangardă, populară în diverse instituţii de învăţământ occidentale. În timp ce şcoala românească e tot mai departe de scenariile pedagogice clasice, abandonând numeroase catedre în grija sterilă a unor dascăli abulici sau impostori ghiduşi, meleagurile apusene ascut lupta de clasă culturală, încurajând deconstrucţia bezmetică a panteonurilor longevive, contestarea ludică sau feroce a prestigiilor epocale şi perpetua renegociere semantică a noţiunilor regulatoare, surse de maniere, de datină, de stil.
Acestei deontologii carnavaleşti, autorul îi alătură, melancolic, exigenţa formării auguste, sub tutela ireproşabilă a magistrului atins de har, a personalităţii excepţionale, pentru care superlativul profesional şi miza anagogică sunt mai presus de orice vanitate iconoclastă, crispare sezonieră sau moft conjunctural. Etatismul aţos, isteriile corectitudinii politice, mediocritatea copioasă, filistinismul licenţiat şi protocoalele fade sunt tot atâţia demoni pe care Mihail Neamţu i-ar vedea aruncaţi mai bine în turma de porci a gadarenilor…
La limită, exorcizarea spaţiului didactic şi consolidarea familiei tradiţionale (cadrul învăţării incipiente) pot fi argumentate ca soluţii sociologice: criza hectică a învăţământului, conjugată sinistru cu friabilitatea căminului şi amurgul nupţialităţii secretă, pletoric, hormonii falimentului comunitar.
În fine, tema creştinismului desfăşoară un adevărat spectacol interpretativ, în care sapienţa patristică face altoi pe sonda fenomenologică, iar adnotarea mustoasă şi detaliul istoric se alătură, fără stridenţă, panseului duhovnicesc, cules din literatura teologică a veacului trecut (Florenski, Stăniloae, Scrima…). Aflăm în aceste eseuri o apologie a virtuţilor sufleteşti din care lipseşte orice îndârjire colerică, poză triumfalistă ori declaraţie de superioritate religioasă.
Când apără curajul transfigurat eroic, munificenţa discretă, nepervertită electoral, nădejdea orientată eshatologic, dreptatea molipsitoare, prudenţa rodată, cumpătarea smerită şi credinţa stăruitoare, Mihail Neamţu măsoară coeficientul de operativitate socială al acestor virtuţi.
Pacea, solidaritatea, filantropia, convivialitatea sau fidelitatea conjugală, derivate firesc din spiritualitatea creştină, circumscriu un agreabil spaţiu civic, pe care teologul îl recunoaşte ca preludiu la exerciţiul “cetăţeniei” veşnice. Acestui preludiu îi sunt devotate, cu peremptoriu talent, tristeţile şi speranţa Elegiilor.
Valentin STÂNGĂ
(Dilema Veche, iunie 2009)
