Între Bine şi Rău există o diferenţă de substanţă care nu poate fi trecută cu vederea: Binele este scop, în vreme ce Răul este mijloc. De aceea se spune că Binele este gratuit (un Bine care serveşte la ceva este neapărat un Rău, pentru că degradarea de la scop la mijloc nu iartă), în vreme ce Răul este bun la ceva, adică la singurul lucru care nu este el însuşi, la un Bine neapărat mai mare.
Renascentistul Niccolò Machiavelli, cu al său “Scopul scuză mijloacele”, a vut să spună că Binele scuză Răul, afirmaţie cum nu se poate mai metafizică, adică mai adecvată realităţii intime a universului. Binele poate instrumenta Răul, adică îl poate topi într-o logică înaltă, realizându-se pe sine, în vreme ce Răul nu poate înjuga Binele, neînţelegându-l şi neasimilându-l.
Oamenii Binelui sunt asemenea lui, dezinteresaţi şi detaşaţi, în vreme ce interesul şi ataşamentul de fructele acţiunii rămâne mărcile subtile dar imposibil de negat ale oamenilor Răului.
Cultura nu este şi nu a fost niciodată o problemă. Nefiind o problemă, nu a cerut să fie rezolvată, iar mentalitatea pe care o numim problem oriented este o calamitate pentru devenirea întru cultură.
Din acelaşi motiv pentru care autorul Mioriţei n-a fost proactiv, elevul sau studentul “bun” nu fac îndeobşte cultură pentru că se raportează la ea ca la un instrument, nu ca la un scop. Îndrăgit de dascăli, cărora le seamănă, merituosul nu scapă ispitei de a eşua într-o funcţie, parcursul lui vizează neapărat o poziţie în care ipocrizia efervescenţei să poată fi stinsă cu un post-doc şi participarea complezentă la nişte sesiuni de comunicări ştiinţifice.
O loază intelectuală are mai multe şanse să se îmbogăţească şi să-i facă şi pe alţii bogaţi cultural decât cel cuprins de frenezia studiului. De aceea multe poezii s-au scris la beţie, sau pe drumuri, în condiţii de incertitudine existenţială eliberatoare, în timp ce burghezii aşezaţi au dat critici literari sau profesori cuminţi şi imbecili.
Marea cultură poate fi asimilată Binelui din multe privinţe, începând cu motivaţia intrinsecă şi terminând cu caracterul miraculos: Eminescu e la fel de improbabil şi nemeritat ca vindecarea orbului din naştere. În plus, cultura seamănă enorm cu natura: aceeaşi superbă risipă, peste care se poate pune ca un strat de nea uitarea. Noi, românii, am avut noroc să ne culegem folclorul, pentru că agonia satului românesc ne-a prins cu catedre de specialişti deja constituite.
Dar în vest n-a fost aşa, dacă fredonezi Frère Jacques şi Sur le pont d’Avignon ştii 80% din folclorul francez ce ni s-a păstrat. Restul s-a pierdut în nişte genuni din care nu există ciutură să ne mai scoată apă vie. Amintirea Binelui lumilor ce-au fost s-ar fi dus şi ea dacă îngerii nu s-ar fi ţinut s-o înscrie pe o masă de smarald din ceruri, pe care doar ei o pot citi.
Omul de cultură seamănă cu sfântul din mai mult decât o privinţă. Nu că s-ar ignora pe sine, şi unul şi altul ştiu bine ce sunt, nu sunt doi Jourdain care fac proză fără să ştie. Însă ce-i leagă este faptul nemirării de ei înşişi, cum ne mirăm noi dacă avem norocul să-i întâlnim. Şi, nemirându-se, nici nu se trufesc, după cum nici calul nu cade în admiraţia galopului, nici vulturul nu e îndrăgostit de zbor.
Cultura şi sfinţenia sunt stări ale fiinţei care se trăiesc firesc, sunt juguri uşoare, toposuri spre care drumul cel mai scurt este întotdeauna rătăcirea.
Fireşte că avem reţete pentru a forma şi omul de cultură, şi sfântul, bazate pe seriozitate, asta în condiţiile în care şi cultura, şi binele sunt lucruri profund ne-serioase, iar dovada cea mai bună în acest sens este că viaţa şi-a râs întotdeauna de noi aruncându-ne în faţă mari sfinte care au fost curve, poeţi geniali care s-au îndreptat spre eşafod, în vreme ce cuminţenia noastră tenace n-a excretat decât plictisitori habotnici şi bucheri nerozi.
Radu Iliescu
