În toată istoria lui de la Platon încoace, actul lecturii n-a suferit decât o singură îmbunătăţire, cândva în timpul Evului Mediu: despărţirea în manuscrise a cuvintelor prin pauze şi introducerea timidă a punctuaţiei. Efectul lecturii 2.0 a fost posibilitatea înfăptuirii ei fără utilizarea sensibilă a aparatului fonator, printre promotorii cunoscuţi fiind Sfântul Ambrozie, ispravă care trebuie să fi părut la vremea ei un adevărat miracol.
Gândul care vorbeşte în tăcerea lumii e paradoxul pe care îl savurează toţi astăzi, cititori într-o lume năpădită de vizual, iar pandantul lui este imaginea care se proiectează pe ecranul minţii în timpul lecturii, şi pe care numai noi o putem vedea. Oricât de rapidă a devenit lumea postmodernă, ritmul lecturii a rămas la fel de neschimbat: exact jumătatea vitezei dintre bătăile inimii materne şi galopul calului.
Lectura în diagonală şi căutarea computerizată după cuvinte cheie sunt specii fandosite ale frunzăririi neroade.
Superficialitatea ridicată la rang de metodă sau superficialitatea mediată tehnologic sunt simple maimuţăreli cu care, paradoxal, nu trebuie ars gazul. Nici n-ar trebui să ne mire: tot ceea ce ne-a promis să fie o economie de timp s-a dovedit în cele din urmă o pierdere de vreme. Indiferent câte avioane supersonice am construi, oricâţi cai putere ar avea bolizii de pe şosele, lectura rămâne un gest pentru care şi galopul ancestral al calului este prea mult.
Parafrazându-l pe Socrate, pe cal trebuie să călăreşti, abia asinul îţi dă pacea propice cititului. Ritmul lecturii este ecoul târziu al lumilor aşezate ale căror amintiri zdrenţuite se ridică spre noi din bucoavne cu tartaje din piele de viţel.
Cititul e foc mocnit care ne purifică minţile şi sufletele. Dacă după o carte eşti la fel ca înaintea ei, n-ai citit-o cu adevărat. Lectura făcută cum se cuvine ţi se gravează în colţul ochiului, cum spune o figură retorică din O mie şi una de nopţi. Adică în colţul sufletului care se oglindeşte în ochi. Carte după carte, creşti precum Făt-frumos într-o noapte de lectură cât alţii într-un an de brambureală, într-un mod impenetrabil pentru muritori dar care îngerilor nu poate să le scape. Iar fiecare lectură lungă e o scurtătură spre stări ale fiinţei sau epoci la care nu poţi ajunge nicicum altfel.
Biblioteca bine tocmită e în mod necesar Comoara Nibelungilor la care eşti chemat să intri doar după cei ai crestat balaurul plictiselii, nu atât de mult încât să-l omori, doar până schiaună ca un căţeluş şi învaţă să ţi se gudure printre picioare.
Cărţile care ne seduc cel mai mult sunt cele care vin cu promisiunea nesfârşirii: cronica arabului At-Tabarî, exegezele lui Origen, Puranele şi Brahmanele Orientului. Infinitul este o trăsătură pe care Dumnezeu o împarte cu Marea Bharată hindusă.
În fiecare zi a vieţii noastre ar trebui să fim prinşi într-un text mai mare de 1000 de pagini, în apele căruia să plutim visători şi fără griji, bucurându-ne pur şi simplu. Cărţile care fac cel mai mult pentru noi sunt cele care ne deschid ochii asupra obtuzităţii noastre, ale cărei ziduri grosolane suntem chemaţi să le escaladăm ca să vedem ceea ce se află dincolo de ele. Atunci când lucrul acesta se va întâmpla, printre barierele care se vor topi sunt chiar coperţile convenţionale, şi cei care vor ajunge atunci şi acolo vor pricepe că citim toată viaţa Cartea, care nu e nimic altceva decât forma enigmatică a tuturor Lumilor ancorate în Dumnezeu ca paginile vizibile care nu se îndură să se despartă de cotorul invizibil.
