De mii de ani, calea regală pentru formarea oricărui tânăr este dialogul socratic. Ce-i dreptatea? Cum definim binele, adevărul și frumosul? Cine este Dumnezeu? Ce-i iubirea? Rămâne moartea orizontul final al existenței? În jurul acestor interogații fundamentale s-a format sufletul Europei, de la Platon și Aristotel până la Petru și Pavel, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, Patočka și Scruton.
Masificarea învățământului a transformat elevul curios într-o sugativă de informații adesea sterile, dacă nu chiar vătămătoare de suflet. Facem educație sexuală copiilor de șase ani, dar ignorăm educația sentimentală. Abandonarea întrebărilor filozofice produce, sub ochii noștri, o umanitate insensibilă, cinică, lipsită de mirări, îndoieli sau neliniști. Vrem să salvăm planeta și ghețarii, dar nu știm să definim conștiința, inima, sufletul.
Ideologiile colectiviste se tem de puterea interogației și transformă „adevărul științific” dintr-un enunț deschis într-un slogan regurgitat, cultivând isteria, nu paradoxul. Ciocanul înlocuiește diafanul. Treptat, școala postmodernă elimină neliniștile metafizice ale individului frământat de moarte, suferință sau iubire, pentru a aprinde elanul sindicalist al luptei de clasă (sau ceea ce americanii numesc prin „identity politics”)!
Cei cărora le pasă de sensul adânc al unei formări umaniste știu că n-avem decât o singură scăpare: să redescoperim Marile Cărți întru bucuria comuniunii maestrului cu discipolul. O grădină, un condei și o pagină goală sunt suficiente pentru două minți iscoditoare. Școala fără power-point, fără catalog, fără diplome. Doar fericirea însoțirii în căutarea noimelor uitate și a rosturilor pierdute. Școala marilor întrebări și a înțelesurilor adânci.
Mihail Neamțu
