Nimeni nu înțelege, cu adevărat, suferința unui tată în fața mormântului reavăn al fetei sale dragi. Nimeni nu pricepe durerea inimii de mamă care și-a pierdut copilul.
Drama despărțirii bruște îți poate aduce, chiar ție, propriul sfârșit. Unde s-a dus sufletul celui pe care l-am iubit? Îl voi mai revedea vreodată? Există un dincolo?
Iată apăsătoarea, neagra, înfiorătoarea enigmă din fața marilor treceri. Ascult acum horitul lui Grigore Leșe: „O, moarte, ce ți-aș plăti / Viță verde iadăra / La mine de n-ai veni / Viță verde iadăra / …”
Oricând ar surveni moartea Celuilalt, un asemenea eveniment împietrește inima și bulversează conștiința. Pentru că fiecare om e unic și irepetabil, într-un sens perfect literal, expirarea termenului vieții pare nedreaptă.
Moartea celor tineri, în plus, e chiar nefirească. Filozofii, preoții, medicii și cătanele se află mereu în vecinătatea morții devenită, uneori, fapt divers — o știre oarecare, între atâtea altele. Astăzi scriem un necrolog, mâine cronica unui concert psihedelic.
N-avem timp. Suntem ocupați și privirea noastră grăbită ascunde, în fapt, o teribilă incompetență. Sporovăim. Fugim de singurătate. Nu suntem pregătiți să vorbim despre moarte. Suntem repetenți în fața celui mai greu examen al existenței umane.
În cazul unei crime, cerem (pe drept cuvânt) pedepsirea vinovatului. Deplângem cruzimea momentului. Ne revoltăm. Cerem, ca cetate, să fim protejați și, mai ales, răzbunați. Comentăm (uneori pertinent) circumstanțele exterioare.
Și, totuși, clipa de pe urmă n-o mai împarți cu nimeni. Ultima suflare ne găsește mereu singuri.
Mihai Neamțu
