Ce se întâmplă cu limba noastră?

0
(0)

Foarte des, în discuţiile dintre noi, la catedră, în presă, pe la radio sau la televizor, ne plângem, îngrijoraţi, de ceea ce numim, de obicei, „decăderea”, „coruperea”, „corcirea”, „sărăcirea”, „declinul” sau „ameninţarea cu dispariţia” limbii române. Ca să înţelegem mai bine ce se întâmplă cu limba pe care o vorbim sau o scriem, ce se întâmplă cu noi în raport cu limba noastră, propun să reflectăm mai întâi asupra unor distincţii elementare.

Cine suntem noiatunci când formulăm judecăţi precum cele de dinainte? Care limbă română se strică sau se află în declin? Toată limba română, sau doar unele părţi din ea? Care ar fi criteriile sau reperele din trecut la care ne raportăm în asemenea judecăţi? Ce previziuni pe termen scurt sau pe termen lung putem formula?

Alături de scriitori şi jurnalişti, de intelectualii umanişti în genere, ca profesor de limba română, fac parte în mod natural din grupul foarte mic al celor care simt că destinul limbii noastre îi priveşte în mod direct şi vital. Am răspuns astfel la prima întrebare: cine sunt cei care constată, reclamă sau se plâng de declinul limbii române. 

Noi, acest personaj colectiv, alcătuim un grup, o repet, restrâns, care îi include şi pe educatori, adică pe cei care, dacă ar fi să îi căutăm, sunt şi responsabili pentru situaţia în care ne aflăm! În rest, pentru imensa majoritate a utilizatorilor limbii române, toată tevatura noastră nu constituie o problemă. Pentru oamenii obişnuiţi, limba pe care o vorbesc ei este fără cusur. Fiindcă, după cum afirma, apodictic, Eugenio Coseriu, unul dintre cei mai importanţi lingvişti ai modernităţii, „vorbitorul are întotdeauna dreptate”!

Libertatea absolută de a‑şi folosi limba maternă potrivit nevoilor şi capacităţilor sale, inclusiv libertatea de a o părăsi, este un drept elementar şi imprescriptibil al oricărei fiinţe umane. Limba este a tuturor celor care o vorbesc, ea nu a fost creată numai pentru lingvişti sau pentru scriitori. Nu există o limbă română ideală, aceeaşi pentru toţi, există doar o mare mulţime de idiolecte personale, adică de modalităţi individuale de a folosi un cod lingvistic oarecare, cod care s‑a constituit în istorie şi pe care îl numim limbă română.

Dacă am rămâne la acest nivel strict individual, discuţia s‑ar putea opri aici. Fiecare vorbeşte cum poate şi cum ştie, important pentru el este să se facă înţeles în actele elementare ale vieţii curente. Diferenţe mari între felul de a vorbi al claselor educate şi marea masă needucată sau, odinioară, analfabetă, au existat întotdeauna.

Numai că, fiind o permanentă creaţie individuală, o limbă este, deopotrivă şi ceva mai mult: o creaţie colectivă a unei comunităţi istorice, în cazul nostru a comunităţii tuturor românilor. Traiul în comun implică însă, o ştim de multe mii de ani, de când am ieşit din barbarie, respectul pentru lege.

Ca model suprem al creativităţii umane, limba nu putea eluda acest imperativ. Mai mult încă, înţelepţi precum Platon odinioară, Giambattista Vico, Wilhelm von Humboldt sau Hans-Georg Gadamer mai aproape de zilele noastre, ne învaţă că fără limbi nu există legi! Limba este legea însăşi! Da, eşti liber să vorbeşti cum vrei sau cum poţi, dar comunitatea îţi impune legile ei, dacă vrei să rămâi în sânul ei. Termenul tehnic folosit de lingvişti pentru a denumi „legile întrebuinţării limbii” în cadru comunitar este cel de norme.

Deşi este liber să o facă, nimeni nu vorbeşte în realitate în mod absolut arbitrar, ci potrivit unor norme sau reguli. Pe o scară foarte diversă, aceste norme sunt ale familiei, ale tribului, ale satului sau regiunii unde m‑am născut, sau sunt normele fixate de şcoală şi de instituţiile academice ale naţiunii mele.

Normele din prima categorie sunt implicite şi „instinctive”, cele din a doua categorie sunt explicite şi codificate. Lingviştii le numesc pe primele norme dialectale, iar pe cele din a doua categorie norme literare. În această perspectivă, a normelor, practic, fiecare dintre noi, românii de astăzi, vorbim, de fapt, mai multe „limbi româneşti”; dacă am trecut prin şcoală, cel puţin două: graiul local şi limba literară.

Specialiştii disting deci varietăţi sau stiluri ale limbii, adică ansambluri de norme specifice unui anumit domeniu de utilizare. Aceste varietăţi sunt numeroase, fiindcă numeroase sunt criteriile de adecvare la un domeniu sau la o zonă de întrebuinţare a limbii. Limbajul poetic şi cel liturgic se află cel mai aproape de originile magice ale limbajului, limbajul fizicienilor, al medicilor sau al matematicienilor la polul opus, al standardizării maxime. Suntem însă cu toţii obligaţi să ne adaptăm discursul la contextul social în care ne aflăm.

De exemplu, dacă vreau să redevin unul de‑al lor, când mă întâlnesc cu foştii mei colegi de şcoală primară din satul dobrogean natal, trebuie să vorbesc „cum se vorbeşte” în sat, cu  şi  în loc de pe şi de, cu fetele e frumoase toate în loc de fetele sunt frumoase. Sunt acestea, alături de altele, norme locale, a căror nerespectare mă izolează psiho‑emoţional de conlocutorii mei. În piaţă, cu precupeţele, mă străduiesc să le vorbesc „dialectul”, dar, dacă ţin o conferinţă academică sunt atent să fiu cât mai aulic, mai sobru şi mai precis. Avem deci de a face, atunci când vorbim, cu o problemă de adecvare.

În familie, în satul sau în cartierul meu, în atelier sau la birou, vorbesc graiul locului şi al grupului căruia îi aparţin, adică aşa cum se vorbeşte acolo. În împrejurări publice mai elevate, dacă sunt profesor, medic, judecător, funcţionar public sau om de presă, regulile sociale mă constrâng să vorbesc şi să scriu limba literară, în care suntem învăţaţi să vedem fundament al culturii şi principal instrument de manifestare al acesteia. Limba literară este considerată varianta exemplară a limbii comune, la toate nivelurile, în rostire, în gramatică şi în lexic.

Încălcarea unei legi juridice aduce, după caz, o sancţiune contravenţională sau una penală. Nerespectarea normelor limbii literare nu te duce la puşcărie, dar nici nu rămâne nesancţionată: eşti calificat de semeni drept incult şi needucatFericite erau cândva naţiunile, care reuşeau să ţină departe de frâiele puterii şi ale deciziei pe toţi cei care nu stăpâneau retorica şi limba literară, măcar la nivelul minim al decenţei.

Astăzi, naţiunea noastră selectează asemenea ipochimeni cu educaţia neterminată pentru a‑i face parlamentari, miniştri, prefecţi, directori sau primari. Bravo naţiune! Halal să‑ţi fie.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Sursa: Ziarul de Iași

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.