Și totuși, În Statele Unite și în Marea Britanie, instituțional, sunt tot mai mulți lideri care îmbrățișează această „cultură” și care dau curs acestei mișcări. Fie că vorbim despre dărâmarea unor statui, despre redenumirea unor săli de curs importante. Cum vă explicați că tot în spațiul academic se plantează aceste semințe?
Așa este. Spuneam că acest „cocktail” cancel culture al barbariei contemporane postmoderne are câteva ingrediente. Primul am zis că este ura, incapacitatea de admirație și resentimentul față de cel care te depășește. Gândiți-vă la Salieri (1750-1825) în fața lui Mozart (1756-1791). Toată lumea îl iubea pe Mozart. Sigur că Mozart n-a interzis ca Salieri să aibă și el un rol de jucat în viața culturală și artistică a orașului Salzburg.
Nimeni nu i-a interzis lui Salieri să aibă și el momentele sale de succes, și cu toate acestea, invidia, cel puțin în filmul faimos Amadeus (1984), pare să fie motorul relației dintre cei doi. Adică un tip mai în vârstă și mai puțin pregătit îl invidiază pe un tip mai tânăr, dar strălucitor.
Dacă pe lângă invidie însă vrem să mai identificăm niște factori, eu aș spune că dacă ignoranța, despre care Marcu Ascetul (sec. V-VI) spunea că este unul dintre uriașii care ne înghit în zilele noastre și în zilele sale, merită o analiză, eu aș pleca exact de la acest instrument care este telefonul mobil. Telefonul mobil are o capacitate uluitoare de a ne conecta pe noi toți, și fac parte și eu din generația care crește în prelungirea acestei tehnologii. Dar e și o mare ispită, și de asta noi vorbim despre marile cărți.
Chiar dacă acest telefon mă pune în contact cu actualitatea, cu ceea ce s-a întâmplat ieri sau astăzi, foarte greu mă pune în contact Facebookul cu lucruri care s-au petrecut acum cinci sute de ani. Dacă tehnologia mă pune în contact permanent cu timpul prezent, riscul pentru mine, om, care chiar dacă are titluri universitare, nu e scutit de ispite, este ca în zece ani să mă deprofesionalizez. Și practic să pierd acea familiaritate pe care omul educat o avea, cel puțin acum cincizeci, șaptezeci, o sută de ani, cu izvoarele.
Și vreau să fiu mai explicit. Am trăit în Marea Britanie și eu, cred că patru sau cinci ani de zile. Mi-am luat doctoratul la Londra și vreau să vă mărturisesc că semnele barbariei deja apăruseră, când stăteam de vorbă cu „teologi” care nu mai știau o boabă de limbă greacă, care nu mai aveau acces la texte, nici măcar în germană uneori, și nici în franceză. Pur și simplu citeau doar în limba lor natală, care era limba engleză.
OK, e de înțeles până la un punct, dar aveau accesul la izvoare „ecranat”, limitat. Or, când tu nu poți savura spectacolul literar pe care îl produce un autor din vechime, nu spun din Antichitate, poate fi chiar Machiavelli (1469-1527), care are o limbă poetică în italiana de secol XV pe care el o stăpânea atât de bine, pierzi comori fantastice. Dacă nu-l citești nici pe Giambattista Vico (1668-1744), nici pe Dante (1265-1321) în original, nu poți să spui că ești un reprezentant al marii culturi. Ești mai degrabă un exeget al comentariului, în niciun caz al originalului.
De ce spun lucrurile acestea? În ultimii patruzeci-cincizeci de ani s-a produs o treptată despărțire, inclusiv a mediului universitar, de exigențele înalte pe care acesta le avea acum o sută de ani. Principala vină aparține celor care au considerat că înaintașii noștri, clasicii dacă vreți, nu mai au nimic să ne învețe. Or asta e o mare greșeală.
Vreau să vă spun o mică anecdotă. Când Andrei Pleșu (n. 1948) și Gabriel Liiceanu (n. 1942), foarte tineri, s-au dus la Păltiniș să vorbească cu Constantin Noica, și aveau probleme existențiale, filosofice, teologice, spirituale de discutat, Constantin Noica le-a zis: „Foarte bine, sunteți minunați, sunteți bravi, sunteți remarcabili, aveți inteligența nativă a unor copii foarte înzestrați, poate genii, dar instrumentele unde sunt?”.
Și i-a spus lui Andrei Pleșu: „Te aștept să vii aici, la Păltiniș, după ce ai făcut măcar un curs introductiv în greacă.” Nu mai vorbim de germană, de italiană, de engleză sau franceză. Cu alte cuvinte, Constantin Noica, la Păltiniș, într-o margine de lume, în 1980, avea standarde intelectuale pe care astăzi nu le mai avem.
Nici eu însumi nu sunt un as în materie de limbi vechi, dar am făcut o școală în care am dat examene din limba greacă și examene în limba germană, în franceză, în engleză. Pesemne am înțeles ceva din rigoarea pe care o presupune o cercetare a trecutului. Ei, cancel culture, ca să ne întoarcem la acești activiști bezmetici, nu dorește să treacă prin acest purgatoriu, prin această autolimitare, prin această prelungită tăcere pe care orice act de cunoaștere o presupune.
Spunea cred G. Călinescu (1899 – 1965) pe vremuri că întotdeauna un discurs trebuie să țâșnească din sute de minute de singurătate, din ceasuri prelungite de tăcere. Repet: un discurs bun, articulat, consistent trebuie să țâșnească din ceasuri prelungite de monolog, de solilocviu, de analiză. Nu poate să se nască discursul perfect al clasicilor dintr-un soi de bavardaj din acesta, de împleticeală de vorbe, dintr-o țesere aleatorie a unor idei. E nevoie de rigoare.
Și atunci, cultura academică a pierdut standardele, ura și resentimentul față de cei mai buni au înlocuit admirația de odinioară și a venit tehnologia care ne dă iluzia accesului la esențial. Centrul vieții noastre nu poate fi această „scrolare” permanentă de știri. Noi ne dăm seama de aceste lucruri, mai ales că vine acum Crăciunul și vrem să le spunem copiilor noștri despre ce este vorba în această sărbătoare.
Și parcă cumva noi înșine, pentru că nu ne-am catehizat la timp, pentru că nu ne-am făcut temele, pierdem din vedere detalii. „– Cine erau magii? De unde veneau ei? – Ah, parcă nu mai știu, veneau din Persia… – Și în ce perioadă s-a întâmplat asta? – A, pe vremea lui Irod. – Dar care dintre Irozi, că erau mai mulți Irozi (și nerozi) pe vremea lui Iisus? Când s-a făcut de fapt recensământul? – A, pe vremea lui Augustus. – Care Augustus? – Aha, Octavian Augustus, fiul lui Iulius Cezar.”
Deci fără elemente de istorie noi nu putem compune un banal peisaj în care marele miracol al Nașterii Fiului lui Dumnezeu se întâmplă. Dacă suntem ignoranți, dacă nu citim, dacă suntem detașați de exigența lecturii, iată, inclusiv a textelor sacre, când vine la noi copilul și ne întreabă despre ce e vorba în Betleem, de ce în Betleem și nu în Nazaret, de ce Fecioara a trebuit să fugă cu Fiul ei înspre Egipt, toate aceste întrebări nu primesc un răspuns din partea noastră. Și când copiii noștri nu primesc răspuns și nu participă la acest ritual al povestirii pe care eu îl văd esențial în transmiterea nu doar a unei cunoașteri teoretice, ci și a unei înțelepciuni, ei sucombă în divertisment.
Se încearcă, apropo de ritual și de narațiuni, înlocuirea unei narațiuni cu alta nouă, cu croșetarea unei noi narațiuni? Și care ar fi aceasta?
M. N. Da, se încearcă două lucruri. Se încearcă mai întâi diminuarea atenției omului de rând. Dacă pe vremuri un om avea capacitatea de concentrare de douăzeci-treizeci de minute, astăzi se caută o limitare a acestei concentrări la două-trei minute. După care, se încearcă ancorarea noastră într-un prezent impulsiv, al alegerilor arbitrare, și anume se încearcă ancorarea noastră într-un consumerism pseudocultural.
Și când spun asta sper că îmi veți da voie să critic inclusiv atitudinea noastră recentă față de acest binge-watching de tip Netflix, adică un soi de consum nestăvilit, sezoane peste sezoane, filme peste filme, fără pauză, fără exegeză, fără lectură și relectură. Noi pur și simplu ne trezim uneori în vacanțe sau chiar de sărbători stând în fața televizorului șase ore, și la capăt ne întrebăm ce am făcut de fapt. Și ne simțim goi pe dinăuntru, lipsiți de structură și de armonie lăuntrică, obosiți și pierduți.
Deci e o nouă paradigmă de „exerciții spirituale”, dacă îmi permiteți.
Da, un exercițiu care însă atrofiază creierul uman până în momentul în care acesta devine o stafidă. Iar analiza nu o fac eu, o fac specialiști în neuropsihologie, și acești specialiști, cred că și Manfred Frank (n. 1945) este unul dintre ei, subliniază faptul că un copil care stă și consumă pasiv sute de ore de producție televizuală, dar mai ales de divertisment… Bineînțeles, pe acest canal noi discutăm lucruri esențiale și nu putem denigra televiziunea care e un canal neutru perfect ospitalier cu ideile și cu dezbaterile. Doar că în ultimii douăzeci de ani au dispărut nișele culturale pe care dumneavoastră le-ați cunoscut când erați foarte tânăr.
Iosif Sava (1933 – 1998), George Pruteanu (1947 – 2008), Nicolae Manolescu (n. 1939)… Exemplul clar este TVR Cultural, care a fost desființat.
Gândiți-vă că Iosif Sava avea invitați, mă gândesc acum la Horia-Roman Patapievici (n. 1957), care vorbeau despre subiecte foarte diferite, de la Schubert (1797–1828) și Mozart la problematica marxismului lui Lukács (1885-1971), de la fizica lui Einstein (1879 – 1955) până la metafizica lui Toma d’Aquino (1225 – 1274). Interlocutorii lui Iosif Sava puteau vorbi timp de trei ore, fără ca el să piardă firul argumentării.
Deci cumva România a avut șansa unor personalități culturale pe care poate nu le-am onorat așa cum s-ar cuveni, unor figuri exemplare care puteau sta oricând de la egal la egal în fața unor somități occidentale. Am dat exemplul lui Constantin Noica și al mentorilor mei din prima tinerețe, cu care nu am avut mereu aceeași filosofie de viață și cu care nu am împărtășit întotdeauna aceleași convingeri politice.
Cred că este perfect onest pentru cineva să spună „asta da, asta nu”, dar admirația să rămână. În fața ofertei absolut diluviale de producții vizuale, practic intelectul nu mai știe ce să aleagă, și lăsându-se copleșit de această experiență care îi inundă pur și simplu viața, omul, practic, nu mai are acces la singurătate, la interioritate, și deci nu mai are organul pentru a produce o cultură veritabilă.
