Îmi amintesc c-am debutat la Editura Anastasia cu o carte intitulată „Bufnița din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă.” Volumul m-a costat scump, dar nu vorbesc aici despre corectură, hârtie și tipar…
Înainte ca procurorii să investigheze abaterile grave ale unor sinodali (e.g. Corneliu de la Huși) iar oamenii simpli să sancționeze relația administrației ecleziastice cu politicienii penali, mi-am permis să vorbesc (eram la începutul anilor 2000) despre „mita și mitra valahă”. Un gest complet inconștient și contraproductiv pentru cariera mea profesională.
Consecințele îndrăznelii noastre tinerești? După terminarea doctoratului la Londra, n-am găsit loc în nici una dintre zecile de Facultăți din România… Lucrul e valabil și pentru oameni ca Petre Guran (cu studii la Paris și Princeton), părintele Doru Costache (azi refugiat în Australia) sau alți naivi care și-au imaginat că adevărul ne va face liberi. S-a aplicat „iconomia” pentru tot soiul de plagiatori, dar nu și pentru niște „răzvrătiți”.
După două decenii de la redactarea acelor „texte juvenile”, știm bine cine a tăcut și cine a vorbit la Referendumul pentru familie, cine a apărat creștinismul în fața noului ateism și cine a apărat Biserica (criticând anticlericalismul sau măsurile liberticide) în timpul pandemiei Covid…
Ca observator arogant, dar atent, nevrednic duhovnicește și totuși iubitor de Hristos, constat că sumbrele mele presimțiri s-au cam adeverit. Decreștinarea vieții publice românești este evidentă. Atacurile seculariste s-au întețit, jurnaliștii au renunțat la mănuși iar elitele universitare s-au îndepărtat de Biserica-mamă…
Da, s-au tradus sute de volume excepționale în limba română, s-au tipărit dicționare, enciclopedii și calendare, s-au ridicat noi parohii orășenești, s-a extins masiv Diaspora ortodoxă și au apărut voci credibile la emisiuni televizate (de la TVR la TrinitasTV). România încă mai are oaze monahale veritabile, unde sfințenia terapeutică și delicatețea umană coabitează fericit. Da, există Oașa, Sihăstria Putnei, Horezu și atâtea alte locuri de suflet…
În același timp, satul românesc tradițional e pustiit, situându-se demografic aproape de ultima suflare; fabricile de diplome ecleziastice au produs mai departe forme fără fond; complicitățile vinovate cu baronii locali s-au desfășurat în văzul tuturor (un deținut de la Rahova fiind cântat precum un arhimandrit stavrofor: „vrednic este!”). Am rămas campioni la construcția de ziduri, dar ne lipsesc strategiile de apologetică urbană adaptate la veacul 21. Ne declarăm o țară ortodoxă, dar abia găsești o mână de creștini practicanți în Sfatul Țării…
Dincolo de litomanie, unde-i epifania frumuseții, prezența fulgerătoare a Duhului și lucrarea tangibilă a harului?
Aparițiile publice regizate și robotizate, manierismul liturgic, revendicările patrimoniale sau retorica defensiv-apocaliptică nu ajută deloc poporul lui Dumnezeu să redescopere esențialul: Iisus Hristos început, centru, margine și sfârșit al vieții noastre înfometate de sens, Logos și Lumină…
Estimp, elevii de liceu postează filme deocheate pe TikTok, Instagram ori Snapchat, fără să mai audă clopotul sau chemarea la Prohod; își exhibă ateismul vegan, fără să știe ceva despre ascetismul isihast; confundă numele „Athos” cu pachetul de țigări și preferă canapeaua de la Starbucks ori sala de fitness, fără să mai priceapă vechile Cazanii, cultul moaștelor, rostul colivelor postume sau rânduiala colacilor funerari…
Stipendiați de Stat, pășim vertiginos în era post-creștină. Să fie tot intelectualii de vină?
