La ce este bună filologia. Pledoarie pro domo (I)

0
(0)

Voi vorbi, în următoarele foiletoane ale rubricii mele din ZDI, despre un proiect important al filolgiei româneşti, iniţiat la Iaşi şi desfăşurat, cu succes, pe parcursul mai multor decenii, prin convergenţa eforturilor a trei generaţii de filologi. Proiectul este cunoscut sub numele Monumenta linguae Dacoromanorum.

Ca un fel de preambul, doresc să expun în frazele următoare câteva idei şi aprecieri despre utilitatea filologiei, în speranţa că cei care decid astăzi, prin funcţiile administrative deţinute (miniştri, parlamentari, primari, consilieri, rectori, decani, directori etc.), destinele culturii româneşti vor avea inteligenţa minimă necesară pentru a înţelege că, dincolo de declaraţiile sforăitoare şi de circumstanţă despre tradiţie şi identitate naţională, există entităţi, grupuri şi persoane care, prin activitatea lor zilnică, tăcută şi aproape anonimă, fac ce trebuie pentru conservarea acestei tradiţii şi a acestei identităţii. Din acest grup de profesionişti fac parte şi filologii.

Ei sunt aceia care se ocupă cu conservarea, editarea, traducerea şi interpretarea textelor pe care se întemeiază respectiva tradiţie şi respectiva identitate. Fără acţiunea lor, nu am mai avea astăzi nici textele lui Aristotel, nici ale lui Platon, nici Evangheliile sau scrierile Sfinţilor Părinţi, nici codurile de legi ale lui Iustinian sau admirabilele scrieri ale Sfântului Augustin, ale lui Pascal, Descartes, Spinoza sau Kant. Biblia însăşi nu ar mai fi existat. Nu ar fi existat nici Elementele lui Euclid, nici Corpus-ul hipocratic. Nici Principia mathematica ale lui Newton, fundament al ştiinţei moderne, nu ar mai fi existat.

Filologii sunt deci aceia care se preocupă de conservarea tuturor textelor, în integritatea şi autenticitatea lor. „Capul şi începătura” meseriei noastre, cel care a şi inventat, se pare, termenul filolog (literal: „iubitor al cuvântului”), a fost grecul Aristarh din Samotrake. Trăitor în secolele al III‑lea – al II‑lea î.Hr. la Alexandria, una dintre metropolele lumii antice, Aristarh a adunat diferitele variante orale ale epopeilor homerice, Iliada şi Odiseea, le‑a colaţionat şi a construit cea mai bună versiune, copiată ulterior de mii de ori, până astăzi. A editat de asemenea operele marilor poeţi greci, Hesiod, Pindar, Sofocle, Eschil, Alceu. La Roma, societate fundamentată, ca şi cea greacă, pe documente scrise, editarea, adică multiplicarea corectă a textelor, devenise o veritabilă meserie.

Fără acei librarii, nu am fi putut admira astăzi operele lui Cicero, Vergilius, Horatius sau Ovidius. Cum ar fi arătat oare ceea ce numim cultura universală fără grija robace şi aproape anonimă a filologilor? În lungile secole „întunecate” ale Evului Mediu, când distrugerea integrală, şi fizică şi morală, a textelor „păgâne” devenise aproape o virtute creştină, s‑au găsit destui monahi prin sutele de mănăstiri care împânziseră Europa (Monte Casino, Reichenau, Melk, San Milán, ca să menţionez doar pe cele ale căror nume îmi vin în minte) care să copieze, uneori pe ascuns şi cu riscuri, textele clasice, latineşti şi greceşti. În special călugării benedictini s‑au dedicat, ca filologi, acestei acţiuni salvatoare.

În Renaştere, o dată cu inventarea tiparului de către Gutenberg, apar şi figurile-reper ale meseriei noastre, erudiţi precum Guillaume Budé (autor al unui tratat De philologia), Aldo Manutius, sau Robert Estienne, cel care a alcătuit şi a tipărit magnificele „tezaure” ale limbilor greacă şi latină, instrumente utile şi astăzi. În secolul al XIX‑lea, filologia îşi atinge culmile. La Paris, Leipzig, Oxford, Salamanca, filologii clasici sunt strânşi în jurul unor mari edituri precum Teubner sau Firmin Didot, pentru a edita, în format definitiv, am spune astăzi, toate textele tradiţiei clasice.

Ţin în preajma mea şi îl mângăi cu tandreţe şi bucurie, ca pe un talisman, un masiv volum cu titlul Fragmenta Philosophorum Graecorum, tipăritură de la Editura Firmin Didot, de pe la 1883: tot ce s‑a păstrat din filosofii greci dinainte de Socrate, în original şi cu traducere latinească în paralel.

Ori de câte ori intru într‑o mare bibliotecă, merg repede la dulapurile unde se odihnesc cuminţi impozantele volume ale colecţiilor care au hrănit formarea generaţiilor de studioşi, Corpus scriptorum eclesiasticorumPatrologia GraecaPatrologia Latina ale abatelui Migne, marile serii de la Oxford, Göttingen, Leipzig, Stuttgart, ca să îmi reîncarc inima şi spiritul cu bucurie şi confort.

Dar la scară naţională? Ne mai interesează oare textele noastre vechi şi cele ale literaturii clasice, Psaltirea Şcheiană, scrierile unor Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, Ioan Budai‑Deleanu, Eminescu, Maiorescu, Creangă, Cargiale? Toate aceste nume ne mai spun ceva? Câţi dintre domniile voastre, iubiţilor cetitori întâmplători ai acestor rânduri, aţi auzit – şi le onoraţi cum s‑ar cuveni! – de numele unor filologi precum Timotei Cipariu, I.‑A. Candrea, Perpessicius, Sextil Puşcariu, Ion Gheţie, Gabriel Strempel, N.A. Ursu, Petru Creţia, Ioan Chindriş, Niculae Gheran, editori ai vechilor texte bisericeşti, ai marilor iluminişti ardeleni, ai lui Eminescu sau Liviu Rebreanu?

„Ziua culturii naţionale” ne dă tuturor prilej an de an, pe 15 ianuarie, adică întregii pletori de profitori politici, de la miniştri şi parlamentari până la primari, prefecţi, directori de „instituţii de cultură”, ca să săvârşim „liturghia” tămâierii ritualice a „valorilor” culturii naţionale, cu aceleaşi fraze sforăitoare ca şi anii trecuţi, uitate imediat a doua zi. Dacă întrebi pe vreunul dintre aceşti ipochimeni (lăcrimând de dorul ţărişoarei în timp ce intonează cu sârg şi cu aplauze ritmate infamul „cântec patriotic” Noi suntem români) de când se scrie româneşte şi care ar fi cele mai vechi texte scrise în limba română, te‑ar trata imediat drept „trădător de neam şi ţară”, pentru că pui întrebări incomode şi nu urli şi tu în corul obştesc al slăvitorilor.

Discursul smerit şi mieros al vreunui primar sau ministru cu un prilej festiv oarecare sau sforăielile evlavioase, dar insuportabile prin falsitatea lor ale vreunui episcop predicând neîntrebat despre Biserica „noastră” ca mamă a culturii româneşti, despre pridvorul bisericii din sat, unde plugul ţăranului şi pana cărturarului se îngemănau, unde din „glasul pâinii” şi „limba vechilor cazanii” se plămădea limba „Eminescului” etc., etc., nu se sfârşesc niciodată cu o întrebare elementară: stimabile filolog, ar fi nevoie cumva de ceva bănuţi ca să tipăreşti profesionist vechile noastre psaltiri, minee, liturghiere sau paterice?

Că noi, dacă ne apucăm de capul nostru, producem dezastre şi mutilări. Despre o asemenea dezastruoasă, dar costisitoare ispravă eparhial-judeţeană îmi permit să îl trimit pe cititorul binevoitor la un articol al meu mai vechi, accesibil la adresa: http://arhiva.romanialiterara.com/uploads_ro/28701/nr_30-31.pdf. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Sursa: Ziarul de Iași

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 0 / 5. Număr voturi: 0

Nici un vot! Fii primul care votează

WhatsApp
Facebook
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.