Care e acuzația? Cu ce greșește Biserica Ortodoxă Română? Clar și elementar: BOR nu e liberală, adolescentă și americană. Și mai aproape de science-fiction: autorii acestor reproșuri nu se prefac. Pentru ei, critica Bisericii Ortodoxe e o datorie extrasă din marele pachet civic: claritate morală, lupta cu întunericul și eliminarea corupției. În strînsoarea acestui clește virtuos, BOR e ultima instituție majoră care ne leagă de un trecut cultural nedemn și politic degradant.
Prezentul prelungește păcatele trecutului. Astfel, genetica greco-slavă a ortodoxiei produce, și azi, o dependență care ne ține în preajma Rusiei. La fel de vechea ei înhăitare servilă cu puterea politică mereu non-liberală ne interzice, și azi, să respirăm pînă la capăt aerul tare al statului de drept. Influența ei populară face din prea mulți o turmă orabă și ticăloasă care paște gazoanele din grădina democrației.
S-ar putea înțelege de aici că România e o teocrație. Că trăim într-un Teheran pravoslavnic în care toată lumea e obligată să defileze în rasă călugărească (și acasă și la mol). În care tot omul e silit să se lepede de Satana după ce iese din MacDonalds și să jure pe biblie cînd deschide un cont la bancă. Dacă nu e așa (încă) și dacă nu vrem să trăim așa, atunci trebuie să ascultăm, cît mai e timp, povața civică și să luăm lumină de la apostolii ei.
În fond, toate argumentele par să ducă într-acolo. Istoria, sau, mai degrabă, istoricii, ne spun că Biserica și slujitorii ei s-au prostituat și discreditat în brațele tîrfei comuniste. Asta, spre deosebire de tăria nestrămutată a clasei intelectuale și de palmaresul ei neînfricat, de la Mihail Sadoveanu citire. Primul Vicepreședinte al Republicii Populare Române și Președinte al Marii Adunări Naționale a deschs drumul pe care au pășit demn nenumărați intelectuali și artiști români. De la ei trebuia să ia pildă Biserica Ortodoxă.
Autorul acestor rînduri e, prin botez, creștin ortodox. Nu ortodox practicant, nu cunoscător al doctrinei și nu apropiat al bisericii. Mai curînd, unul din acei observatori arțăgoși care s-au lovit și dezgustat adesea de relieful neîngrijit al ierarhiei ortodoxe. De lipsa de cultură a unora, de lăcomia sau nerușinarea altora. Cu timpul, toate aceste reportaje sociale au fost echilbrate de înțelegerea rolului spiritual, național și comunitar al Bisericii.
Nu în urma unei revelații ci la capătul unei lungi dezamăgiri provocată de demagogia liberală și de falsificarea patrimoniului democratic. Paradoxal, discursul expansionist și aroganța ”democraților” militanți au sfîrșit prin a-mi dezvălui, mie și altor discreditați civic, rolul și importanța Bisericii Ortodoxe în viața românilor. În același timp, experiența ascensiunii liberal progresiste a ultimilor 10-15 ani a devenit irespirabilă.
În numele cui e, de fapt, denunțată și pregătită de evacuare Biserica Ortodoxă? Una din pretențiile implicite al criticilor BOR e tocmai salvarea sau regenerarea credinței creștine, compromisă, abandonată sau uitată de o ierarhie ortodoxă primitivă și înjositor de lumească. Nu vă așteptați la un contra-argument savant. Ce e de spus vine din sărăcia combativă a bunului simț: nimeni nu s-a plîns de înșelăciune. Bunicii și părinții mei au trăit, alături de Biserică, fără să se fi revoltat. În jur, nu e de văzut o criză religioasă stîrnită de ”trădarea clerului”.
Reclamația împotriva corupției și superstiției ortodoxe nu vine de la credincioșii de rînd. Ca întotdeana, ea e lansată de mințile care se cred obligate la păstorirea unui neam în derivă. Ținta: un uber-civism în care vulgul, nespălații, comunii și ne-educații nu își mai au locul. Marele Corector al traiectoriei naționale a scos din nou capul la suprafață. Intelghenția e la post și își oferă generos serviciile obligatorii.
Bănuiala cea mare e că, încă o dată, critica nu e onestă. A fi liberal e legal dar nu neapărat moral. Critica liberală a Bisericii e mai mult decît îngăduită într-o societate liberă dar asta nu previne și nu exlude frauda. Contradicțiile criticii liberale curg și lărgesc delta defăimării.
Acuzația care găsește Bisreica Orotodxă vinovată de îndepărtarea de litera și spiritul creștinismului e primul din aceste sofisme indecente. Da, pentru cine caută așa ceva, există un divorț între Biserică și Creștinism dar el e de găsit în toată furia lui obscenă în sînul Bisericii Protestante și Neo Protestante Occidentale. În radicalismul demolator al ierahiei bisericești germane, engleze sau americane. În acrobațiile doctrinale și rituale care au făcut din Bisericile Occidentale un cabaret militant.
Nu în imobilismul ortodox. Prin urmare, acuzația e absurdă și se așază cu tot meritul în registrul ”dezinformării” (obsesia și industria de vîrf a cenzorilor post-comuniști). În această schemă perversă, Biserica trădătoare e Biserica Ortodoxă, în care nu se clintește un cuvînt din Scripturi. Iar Biserica ultra-creștină e Biserica Occidentală, în care creștinismul e de nerecunoscut. Așadar, a a elimina și răstălmăci înseamnă a păstra. Iar a rămîne fidel înseamnă a abandona.
Următoarea acuzație privește inapetența Bisericii Orotdoxe la statul de drept. Autorii acestei imputări pretind că nu cunosc natura distinctă a instituțiilor creștine. Deocamdată, Biserica nu e Partid, Sindicat, Ziar, Blog sau ONG. Dă asta Bisericii dreptul de a fi o realitate paralelă și indiferentă la mersul lumii? Nu. În schimb, dă avalanșei liberale dreptul să se proclame singură pe lume.
Liberalismul e în esență o idee care promite eliberarea (vă scăpăm de Dumnezeu!) prin înscăunarea Omului-Demiurg, într-o Ordinie Nouă și Finală, curățată de trecut, limite și superstiție. Contradicția e evidentă: ”eliberarea” religioasă presupune adoptarea febrilă a unei alte religii, anti-creștine și anti-naturale. La baza noii gnoze stau puterea și datoria de a nega și distruge bazele lumii reale și constrîngerile ei ”injuste”.
Tezele și dilemele noii religii dau un tablou mînjit de pensula unui idiot. Lui îi datorăm tembelismele care rescriu și strică definiția statului de drept și, mai larg, a naturii umane. E vorba de credința în diversitate ca toleranță a oricărei idei dacă ea coincide cu recomandarea oficială. Și de paradoxuri chic din care e greu de ales nestemata: pe cînd primul Papă musulman? pe cînd primul Rege republican? Căci avem, deja și celebrăm sincer, sub șantaj progresist: primul bărbat femeie, prima femeie bărbat și primaul/prima nici unul/una ci nimic+.
E BOR problema? Desigur. Dar numai ca obstacol în calea viiturii progresist-liberale.
(Text preluat. Vezi textul original AICI.)
