V-aș spune o poveste despre dragoste, umilință și demnitate. Era primăvara ploioasă a anului 1986. Tata lucra ca inginer la fabrica „Strungul” din Arad iar mama era dascăl de limba română la o școală din cartier.
Se apropia o zi de naștere în familie. Urma să împlinesc opt ani. Dorind să-mi facă o prăjitură la aniversară, părinții mei au descoperit că frigiderul era gol. Aveam bani în casă, dar ne lipseau alimentele de bază — nu doar laptele, ciocolata și pachetul de unt.
Întâmplător, mama meditase o elevă maghiară ai cărei părinți nu terminaseră facultatea și lucrau la o alimentară din Piața Miorița.
Țin minte cum seara, după ora 19, mama s-a îmbrăcat, și-a călcat peste orgoliu și a ajuns la magazinul plin cu rafturi goale. Pe vremea lui Ceaușescu nu găseai în abundență decât oțet românesc și creveți râncezi vietnamezi. „Plimbați, doamna profesoară, plimbați”, i-a șoptit discret „pila”, cuprinsă de frica șefei…
După jumătate de oră, mama „plimbase” destul pentru a primi, pe sub tejghea, pachetul de unt pentru copilul ei.
Înjosirile erau nota dominantă sub comunism. Deși avea carte, omul deștept n-avea întotdeauna parte…
Copii fiind, am fost obligați să umblăm cu pantofi rupți și să purtăm la școală uniforme de proastă calitate.
Nici vorbă de tricouri Lacoste, pantofi Nike sau echipamente Adidas. Era de neconceput să ai acces la asemenea branduri occidentale. Cu sacoul peticit, mergeam în fiecare dimineață la școală hotărîți să fim cei mai buni.
Eram pasionați de română, fizică și Gazeta matematică. Seara jucam fotbal în fața blocului, purtând cheia la gât. Evitam urâtul vieții prin bucuria juvenilă a jocului în echipă.
Niciodată copiii sau părinții din România n-ar trebui să mai treacă prin aceste experiențe ale degradării și ale umilinței. Suntem una dintre cele mai bogate țări ale Europei și merităm cu toții un strop în plus de normalitate, decență și fericire.
Mihai Neamțu
