Asistăm azi nu doar la erodarea valorilor tradiționale și a vechii ordini sociale, ci și la banalizarea și degradarea limbajului public.
După cum observa George Orwell în eseul său „Politica și limba engleză” (1946), „termenul «fascism» nu mai are acum nicio semnificație în afara faptului că înseamnă ceva «nedezirabil»”. Până și un bucătar răstit din serialul „Seinfeld” a ajuns să fie numit, ironic, nazistul supei („Soup Nazi”).
Utilizarea excesivă a unor cuvinte conduce la demonetizare. Stânga folosește termeni ca „rasist”, „hitlerist”, „sexist”, sau „homofob” ca parte dintr‐o strategie cominternistă de anihilare a adversarului.
Trăim vremuri de mari încercări pentru liderii dornici să rămână neclintiți în furtună. Propaganda comunistă a mizat dintotdeauna pe denigrarea violentă a oponentului — utilizând calomnia, minciuna și deriziunea. Asistăm la impunerea unei dictaturi a consensului în orice domeniu controversat: știință, medicină, biologie, psihologie, economie, religie sau meteorologie.
Într‐o atmosferă ostilă dezbaterii și pluralismului de idei, milițienii corectitudinii politice implementează — așa cum observa undeva Dinesh D’Souza — un colectivism sufocant, justificat de filozofia neo‐marxistă a luptei de clasă (plus vechea tactică: divide et impera).
Pentru a arbitra războiul dintre majoritatea decentă (dar tăcută) și minoritatea zgomotoasă (dar lașă), tot mai multe instituții publice își asumă atribuții de monitorizare și control a vieții private.
Cetățenii simpli unor democrații liberale se trezesc discriminați, avertizați sau amendați pentru postări făcute pe Twitter sau Facebook, în timp ce radicalii jihadiști sunt iertați pentru crime dovedite împotriva civililor sau chiar a poliției.
Unde, te întrebi, va naufragia corabia nebunilor? Poate evita Occidentul scenariul unui război civili? Vor fi instituțiile mai tari decât orbirea clasei conducătoare?
