Cum ieșim din iarna vrajbei noastre?
Din mii de falnice regine Ce stăpâneau peste pământ A fost aleasă o fecioară Să nască Prunc din Duhul Sfânt.
Versurile poetului-martir Vasile Voiculescu ne prezintă împlinirea unui oracol printr-un miracol: e povestea nașterii Pruncului Divin, a înfruntării între lumina Stelei și bezna nopții, între frigul iernii și căldura ieslei, între ordinea Cuvântului întrupat și haosul violenței dezlănțuite, între Irod tiranul și Iisus… Suveranul.
Povestea de Crăciun ne cheamă să ne înnoim gândirea și să ne schimbăm limbajul, devenind noi înșine eroi ai poveștilor noastre de viață. Mai credem oare-n visele copilăriei? Mai avem îndrăzneli, năzuințe sau gânduri supra-firești sau ne-am resemnat prematur, băltind nefericiți în mlaștina mediocrității?
Colindele acestui anotimp încântă inimile celor care văd lumea cu ochii Mariei. Nașterea lui Hristos e un miracol care ne învăluie, nu un eveniment oarecare: o taină de-o cosmică întindere, așa cum spunea părintele Andrei Scrima. Folosind o formulă consacrată de autorii patristici,
Rămânând ceea ce era, Logosul se face ceea ce nu era, adică om.
Iată sensul teologic al întâmplărilor din Betleem. Există, însă, și o altă lectură a minunii. Mai întâi, nașterea oricărui copil e proba faptului că Dumnezeu ne iubește. De ce? Pentru că pruncii sunt oferta unui viitor nemeritat și restaurat.
În cazul lui Iisus, numit și Emanuel, Pruncul divin depășește cu mult așteptările mamei și ale tatălui adoptiv. Prin întreaga Lui viață și povață, Iisus a schimbat destinul umanității. Vedem, bunăoară, că scurgerea timpului se măsoară, printr-o convenție unanim agreată, plecând de la Nașterea Domnului. Știm c-au trecut 2022 de ani, adică 738.030 de zile sau, altfel spus, 63 de miliarde de secunde de la primul scâncet, plâns ori gângurit al Pruncului divin. Fiecare pașaport, buletin sau document administrativ se raportează la apariția Eroului capabil să înfrunte întunericul și tirania.
Prin viața și povața lui, Cuvântul întrupat ne-a dăruit o lume construită pe temelia iubirii și a adevărului, pe respectul libertății și al demnității fiecărui om. Pe fundamentul acestor valori tari s-a născut cea mai puternică civilizație a lumii: Occidentul unde fiecare persoană, indiferent de vârstă, etnie sau crez, capătă o valoare intrinsecă (de aici și prezumția de nevinovăție).
Când un prunc se naște, suntem chemați la sărbătoare. Praznic luminos, strălucind frumos… Privind spre păstori, redescoperim harul simplității. Căutând spre pilda îngerilor, putem recâștiga darul bucuriei. Deși nu-i deloc ușor, merită să intrăm în corul binecuvântărilor cerești.
Povestea Nașterii capătă frecvent o alură sentimentală și e rostită pe tonuri elegiace. Ceea ce omitem, este natura violentă a istoriei în care Fiul Tatălui survine. Iisus Hristos e un personaj istoric, nu vreo proiecție a imaginației, precum zeitățile grecești. Mesia apare după lungi tribulații, așteptări intense și profeții precise. E ca și cum suferința reprezintă obolul pentru popasul veșniciei în penumbra veacului.
Crăciunul, deci, recapitulează istoria sacră a poporului ales și ne vorbește, inevitabil, despre război și pace, despre violența tiranilor și inocența copiilor, despre exil și repatriere, despre iubire și resentiment. Sătul de amintirea conflictelor cu filistenii și asirienii, Profetul Isaia (cap. 9, vs. 5) anunță venirea lui Mesia ca „Domn al păcii”.
Și El vine, primind dinspre magii Persiei daruri alese: aur, smirnă și tămâie. Savanții au văzut, așadar, regalitatea Pruncului Iisus care domnește peste întreaga umanitate prin mesajul improbabil și nu foarte popular al reconcilierii.
Obsedați de orgolii politice și posesiuni teritoriale, oamenii pământii ai planetei noastre au uitat astăzi chemarea Cerului, care ne oferă tuturor protecție și acoperământ.
Ce-ar fi să ne regăsim omenia? Cât ne-ar costa să revenim la bunul simț, la cordialitate și amenitate, la deschiderea sufletească față de Celălalt, indiferent de limbă, etnie sau identitate tribală? Oare nu s-ar petrece, instantaneu, un miracol?
Nașterea Regelui Hristos (petrecută la marginea marginii Imperiului Roman) chiar n-a fost anunțată la televizor și nici confirmată de-un birou de presă, dar a stârnit rapid gelozia Irozilor și nerozilor vremii. Paranoia puterii s-a descătușat nemilos asupra pruncilor de nici doi ani.
Împreună cu Maria și Iosif, Pruncul Iisus a adoptat statutul de refugiat. Familia Sfântă pleacă-n Egipt, țara care amintea evreilor de persecuția lui Faraon. Siguranța, uneori, dar și pacea, o găsești prin distanțare.
Dar cum obținem noi liniștea stăruitoare? Mai auzim oare glasul Mielului în zgomotul reclamelor și-n uruitul armelor?
Am putea accepta, oare, posibilitatea strict teoretică de-a nu avea mereu dreptate? Ne-ar putea trezi smerenia Celui care asumă principiul autolimitării? Suntem dispuși să cădem pe gânduri, să ne îndoim de propriile certitudini?
Crăciunul ne invită la schimbarea minții, altfel spus: metanoia (mai tare decât Metaverse). Și dacă am învăța să tăcem, atunci poate am asculta glasul conștiinței și plânsul țâncilor nevinovați. Dacă am încerca să ne rugăm, am înțelege cum doar isihia anunță despătimirea.
Heraclit filozoful credea că războiul este tatăl tuturor lucrurilor, dar Biblia ne învață că omul a fost așezat într-o grădină pentru a contempla frumusețea creației.
Crăciunul readuce grădina-n casele fiecăruia dintre noi. E sărbătoarea care trezește starea de mirare și uimire a copilului din noi, coborând direct din poezia plimbărilor lui Nicolae Steinhardt prin mahalaua Pantelimon a Bucureștiilor, răscolind amintirea colindelor, a cozonacilor şi a turtelor, dar și pagini adânci din Charles Dickens și relatările despre Hristos, Mîngîietorul şi Odihnitorul, Cel care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania.
La capătul rătăcirilor scandaloase, orice fiu risipitor știe că Tatăl răbdător îl așteaptă într-o casă plină cu merinde. Crăciunul e timpul împăcării intime și al iertării discrete.
Unde ne reconciliem unii cu alții? În familie, lângă brad, adică lângă Pomul Vieții, cel care unește Cerul și Pământul în geografia uitată a paradisului pierdut.
Crăciunul, așadar, e Șabat și ospitalitate; calm și seninătate; masă îmbelșugată, pâlpâitul lumânării și miros de cetină curată.
Crăciunul evocă „odihna pururea mişcătoare” a Dumnezeirii care-și oferă, în ziua a şaptea, șansa recreației. La Betleem, „dreptatea şi pacea s-au sărutat” (Ps. 84, 11): ca într-o liturghie cosmică, cântarea păstorilor, doxologia îngerilor și suspinul Mariei întâlnesc răsuflarea dobitoacelor dimpreună cu respirația firavă a Pruncului Iisus.
Crăciunul ne tihnește și ne odihnește, nu doar pentru că întâmpinăm sărbătoarea obosiți de truda zilelor de peste an. Crăciunul este o revenire acasă și ne descoperă adevărata natură a omului, condiția noastră de fii și fiice ale Celui Prea-Înalt.
Steaua magilor vestește, în plină beznă a istoriei, lumina noului Adam.
Nașterea Domnului propune o restaurare ontologică, o reamenajare a modului nostru de-a fi.
Nașterea Domnului ne invită la o stare de armistițiu cu semenii noștri, dar fără garanții de securitate economică și militară. Mai mult decât faimoasa „pax et concordia” proclamată de Cicero ca ideologie fondatoare pentru Imperiul Roman, pacea Mântuitorului se obține nu prin semnarea unor tratate de neproliferare a armelor, ci mai curând prin acordul inimilor care bat în același ritm sacru al dragostei.
Pacea nu-i nici semnul oboselii sufletești, nici proba unei somnolențe metafizice, ci darul iertării semenilor prin puterea de necuprins a Infinitului divin. Căutarea păcii nu-i calcul machiavelic, nici reflexul omului fricos, ci rezultatul cercetării harului divin, crescut mereu pe solul libertății.
Pacea Crăciunului nu evocă toleranța pentru minciună sau indiferența vicleană față de adevăr, ci posibilitatea saltului din istorie către veșnicie. Într-o lume schilodită de orgoliile marilor puteri, Crăciunul ne invită să ieșim din logica răzbunării și delirul escaladării violenței. Dragostea pune capăt resentimentului paranoic și disprețului înverșunat, exploatării diabolice și propagandei urii.
Frumusețea Pruncului rezidă-n puterea unui zâmbet cald și inocent. În locul privirilor încruntate ale răufăcătorilor, Iisus își oferă surâsul ca leac și izvor de împrospătare spirituală. Dacă ideologiile minciunii alimentează instinctul animalic și justifică abuzul sau crima, Dumnezeu-Omul vine să șteargă o lacrimă de pe obrazul copiilor orfani, rămași fără tată, fără mamă, sau fără un frate.
„Slavă întru cei de Sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoire” – sunt cuvintele rostite de îngeri la Betleem, dar şi-n inimile a milioane de creștini care se roagă pentru încetarea războiului cel dintre noi.
Vine Crăciunul, cea mai bună veste din anul care aproape a și trecut.
Să nu oprim nașterea de eroi. Să nu omorâm visul copilăriei. Să nu renunțăm la luptă. Să nu uităm drumul către casă. Sărbători fericite! Mihail Neamțu
