La familia Şeteanu sunt poftit săptămînal şi la toate sărbătorile. Holul casei este imens şi cu înălţimea cuprinde două etaje. De Crăciun, fără greş, pom— cum nu mai văzusem şi nu mai aveam să văd. Unchiul răposatei doamne Şeteanu, generalul Zossima – cu o barbă albă de patriarh, în evantai, una din cele mai vestite bărbi ale Capitalei — e Moş Crăciun. Frumoasa şi încăpătoarea vilă, cu scară interioară, e împodobită cu fast şi e plină de musafiri. Cadouri nenumărate, bunătăţi, lumini.
Totul nu-i decît veselie, căldură şi bună voie. Barba lui Moş Crăciun pare anume coborîtă din cer şi sfinţeşte locul. Afară, strada e tăcută. E ca în Colindul de Crăciun al lui Dickens de fermecător şi de blînd. Dimineaţa, de Crăciun şi de Paşti, doamnele Boerescu şi Florescu mă răsfaţă cu o cutie de bomboane cît toate zilele… Greu îmi va veni să cred, după mulţi ani, că toţi oamenii aceia au fost nişte bestii.
Cît i-am cunoscut, superficial desigur, dar îndeajuns pentru a nu comite greşeli fundamentale, mi-au rămas mai degrabă în minte ca oameni de multă fineţe, plini de bonomie şi simplicitate, pe care gîndul de-a fi nedreptăţit ori insultat pe cineva nu le-ar fi dat pace, asemănători eroilor lui Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi ai „Vieţii la ţară” (…)
Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zîmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre rîul Tîrgului şi rîul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătînd, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se înălţau deasupra uliţelor şi străzilor… Şi Anetta care mi se uită drept în ochi, şi Manole vituperînd la Duque împotriva liberalilor şi pentru junimişti…
Îl rog pe doctorul Serafim Pîslaru să-mi recite o poezie de-a sa, apoi, vrăjit parcă şi mai mult de nostalgie, mă ghemuiesc – pe cît ne este permis – sub fereastra acoperită de scînduri a celulei – prin interstiţii se zăreşte o fişie vagă de deal – şi, ca un copil care-şi îngînă sieşi poveşti demult ştiute, îmi repet şi-mi sistematizez teoria celor nouă ceruri pe care o tot frămînt şi care mă tot mîngîie de oarecare timp. În primele trei ceruri domneşte şi lucrează Dumnezeu Creatorul, Atotfăcătorul şi Atotţiitorul, Marele Anonim al lui Blaga, Marele Ceasornicar al lui Voltaire, Marele Arhitect al francmasonilor.
De la cerul al patrulea în sus şi pînă la al şaptelea sălăşluieşte dreptul Judecător, cel care înfricoşează. Legiuitorul Vechiului Testament, Dumnezeul dreptăţii aspre. începînd din cerul al şaptelea se dezvăluie – celor ce le este dat – neaşteptate secrete finale.
Numai că, spre deosebire de ce cred iniţiaţii guenonişti, teosofi, antroposofi, spiritualişti ori oamenii pozitivi cu idei largi, ori ateiştii de nuanţă agnostică, divinitatea din cerul al nouălea nu este o „forţă” sau o „energie”, cît mai impasibilă şi mai impersonală, un ascuns coordonator sau constructor, ci este Dumnezeu cel cu barbă albă, blînd şi bun.
Dumnezeul copilăriei celei mai îndepărtate şi al colindelor, al cozonacilor, colindeţelor şi turtelor, al celor mai frumoase seri de Crăciun, cel din Dickens şi din Bibliotheque Rose. Aici stă Hristos, Mîngîietorul şi Odihnitorul, care ne-a făgăduit că ne va tămădui de rele, scîrbe, păcate şi dureri, la care se gîndesc eroii lui Cehov din Unchiul Vania. (Ne vom odihni, unchiule Vania…)
Dumnezeul cel mai de sus, final, din taina tainelor şi sfânta sfintelor nu este cîtuşi de puţin cel abstract, nu e Creatorul rece, nu e Brahma necuprins şi neschimbabil, nu e cugetătoarea zeitate a gnozei, depănând eonii. Şi-n acest al nouălea cer, nelocuit de Brahma, desigur că nu mai domneşte seriozitatea pămînteană; nici urmă de această aşa-zisă seriozitate a pedanţilor, conştiincioşilor, fariseilor şi contabililor. Serioşi în lume ni se cere a fi în înţelesul de virtuoşi, cinstiţi, atenţi la durerile altora; dar nu mohorîţi şi nu executori nemiloşi ai regulamentelor trecătoarelor împărăţii şi efemerelor prefecturi de poliţie.
Călugării sunt voioşi – de ochii lumii se abţin s-o arate în public, dar purtarea lor arcană e alta – acri sunt dracii şi funcţionarii – iar în cer, pun rămăşag, nu mai există decît zburdălnicie. Cum de-ar putea fi altfel, de vreme ce Mîntuitorul ne spune limpede că acolo nu pătrunzi dacă nu eşti ca pruncii. Oare „serioşi” sunt pruncii ori de o neastîmpărată veselie? – Pe Creator e mai toată lumea gata să-l admită, pînă şi ateii mai împaciuitorişti, iar agnosticii in corpore (…)
Mai tîrziu, cînd citesc „A’I ombre de la croix”, îmi dau seama că am trăit copilăria mea toată – Pantelimon, Clucereasa, strada Armenească – sub această umbră. Încă nu ştiam că aveam nu să fug de umbra crucii, de chemarea ei şi a clopotelor, ci să am parte de o altă soluţie: a mă aşeza la picioarele ei şi a o îmbrăţişa. Fascinaţia mă luase de mînă demult şi mă domesticise.
Iar greutatea maldărului de păcate de care mă despovăram – greutate îndelung rămasă imponderabilă şi brusc gravitaţionată la închisoare (tremendum) – îmi era cel mai valabil bilet de liber acces.
26 decembrie 1970
Înduioşetoare seară de Crăciun la doctorul Al-G. Bucate ardeleneşti (după tată) şi basarabene (după mamă). Gingăşia mamei doctorului, nu bătrînă, dar rămasă din alte vremuri – vremuri de tihnă. Evocarea vieţii patriarhale din Basarabia: masa, de Paşti, stă întinsă trei zile în şir, acoperită de mîncăruri şi cozonaci. Uşile sunt deschise: intră, bea, se ospătează oricine pofteşte.
Primejdia, spune dr. Al-G., stă în căutarea perfecţiunii pe acest pămînt unde – prin definiţie – ea nu poate exista. În lumea păcatului perfecţiunea nu se încheagă. Se cuvine aşadar să avem un nou ideal: idealul nostru să nu mai fie perfecţiunea – generatoare de băi de sînge, opresiune, intoleranţă, închisori, torturi şi lagăre, ci – dimpotrivă – imperfecţiunea. Să recunoaştem că, lumeşte, suntem limitaţi şi să tindem cu toată puterea spre o imperfecţiune cît mai puţin rea, singura cu putinţă aici.
Şi în slujba Schimbării la Faţă se repetă mereu că celor trei apostoli, care erau cu el, Mîntuitorul li s-a arătat în slava Sa divină pe cît se poate. Căci apostolii erau oameni. Pe cît se poate. Nu putem nici privi măcar şi cu atît mai mult (ori cu atît mai puţin: dialectică lingvistică) nu putem realiza aici perfecţiunea desăvîrşită, iar toate regimurile care şi-o iau drept scop ajung cu binişorul la tiranie şi oroare, deoarece urmăresc o nălucă despre care nu pot să nu-şi dea cu timpul seama că sunt în măsură s-o făurească numai impunînd-o prin decret. Cine urmăreşte societatea perfectă ajunge mereu la fericirea obligatorie sancţionată de poliţie şi codul penal (…)
(Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de Crăciun fac şi eu o faptă bună – poate singura mea faptă bună, lăsînd la o parte luarea Sfintei împărtăşanii şi cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfirşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.)
Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul – care slăbeşte văzînd cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardă prin efectuarea atîtor analize şi a biopsiei – cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz.
Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gîndul nebunesc că, cine ştie, eitoţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobîrnac.
Gust, ca de obicei, adîncul farmec al zilelor de Crăciun – din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângâ – care trec cu bine. în ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi. Şi apoi începe să mă poarte gîndul la revelion.
Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar – mă înţeapă mintea – nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atît de bine arestat la întîi, două sau trei ianuarie.
(Fragmente din „Jurnalul Fericirii” de Nicolae Steinhardt)
Sursa: Contra Mundum
Un răspuns