Construim stadioane, dar n-avem fotbal. Mărim salariile aristocrației bugetare care muncește, cu greu, trei zile pe săptămână. Plătim subvenții unor partide, elite și structuri care au depopulat țara. Iubim tinerețea, dar o condamnăm la sărăcie și căpșunărie. Avem o Românie educată, dar cu înjurături, flegme și manele.
Pregătim ingineri și medici, mai ales pentru Franța, Anglia sau Germania. Avem mulți doctori în teologie, dar puțini tămăduitori de suflete. Ne declarăm conservatori, dar ne place tripleta Soros, Clinton, Biden. Ne spunem oameni de dreapta, dar socotim libertatea un moft conspiraționist. Iubim Moldova lui Ștefan, însă unionismul ni se pare exagerat.
Suntem majoritar ortodocși, dar crâșma sau bufetul sunt mai importante ca biserica ori școala. Ne socotim creștini, dar sfâșiem cămașa lui Hristos.
Asfaltăm sate fără țărani. Digitalizăm gimnazii fără elevi. Modernizăm șine fără trenuri, locomotive fără mecanici. Ne socotim Grădina Maicii Domnului, dar am devenit paradisul industriei videochat. Părem, uneori, o poveste scrisă la apus de soare.
În jumate de secol, România va fi o amintire frumoasă — țară cu români cărunți, acceptați ca o admirabilă minoritate. Suntem, ca vechii farisei, pietrele de mormânt ale unei istorii marginale.
Mihai Neamțu
