Share on whatsapp
Share on facebook
Share on linkedin

Visul libertății și unitatea românilor

5
(1)

Imaginați-vă un copil chircit pe malul unei ape curate și frumos curgătoare. Dincolo de râu se află o pajiște verde, înflorită, parfumată. Pentru că are brațele încrucișate și ochii închiși de teamă, tânărul nu vede mâna întinsă a pescarului care vrea să-l treacă cu barca.

Nu doar oamenii fac greșeli în copilărie, ci și popoarele lumii. Teama întunecă mintea. Mândria orbește cugetul. Istoria oferă ocazii unice pentru libertate, însă adulții egoiști sau șovăielnici nu le văd. Boala timpului nostru este pesimismul iar povestea uitată a românilor despre Marea Unire poate aduce multă vindecare.

Eseul de față a pornit de la o poveste fondatoare: istoria bătăliilor noastre pentru a fi slobozi. De ce iubim neatârnarea? Pentru că detestăm „barbarii de tirani”.

Pentru că ne place privirea dârză a omului liber. Pentru că ne tonifică energia celui care și-au luat viața în propriile mâini. Pentru că fețele triste ale sclavilor ne trezesc mila. Nu există o misiune mai nobilă decât să aduci semenilor tăi eliberarea din lanțurile sărăciei, ale bolii și ale ignoranței.

ianuarie 2022
februarie 2022
martie 2022
No event found!
Momente decisive din istoria modernă a românilor — să amintim aici bătăliile din 1848, 1877, 1918 sau 1989 — au arătat lumii întregi că un popor care luptă poate deveni o națiune liberă și suverană. Nicio lege a predestinării nu spunea că Marea Unire trebuia să aibă loc. Cu toate acestea, „în chip aproape miraculos, se întregise țara și spre Răsărit, și spre Apus” (Neagu Djuvara). Două realități culturale au cimentat legăturile dintre oameni: limba română și credința creștină. De la Tisa până la Nistru, din Rădăuți până la Calafat, urmașii lui Traian se puteau înțelege.

Profeții renașterii spiritului românesc au trezit conștiința lui Mitică, mutând dezbaterea din mahalaua mizeră către centrul cetății. 

Conduși de Ionel Brătianu, basarabenii și bucovinenii, bănățenii și dobrogenii, muntenii sau maramureșenii, oltenii ori ardelenii au înțeles că unirea înseamnă putere și că națiunea politică există pentru a proteja libertatea individuală. Viața boierului Iancu Flondor, bunăoară, ne arată că marile realizări politice sunt materializări ale principiului cetățeniei active. 

Spărgătorii de semințe rămân specialiștii bârfei. Prin fapte de arme frizând eroismul, gustul românilor pentru cancan a dispărut o vreme. Unii au mers prea departe, până la pierderea moderației. Constituirea României Mari a fost imediat bulversată de toxicitatea ideologiilor bătrânului continent, mișcări care au batjocorit, maltratat sau exterminat întregi grupuri etnice sau clase sociale.

Denigrarea burghezului sau defăimarea străinului au devenit, rapid, modalități de „emancipare” politică pentru comuniștii sau fasciștii Europei. Rezultatele, catastrofale, se văd până azi.

După ce au avut un rendez-vous cu propriul destin (pentru a-l cita aici pe Ronald Reagan), anumite elite politice au derapat spre discursul naționalist, nativist și antisemit. Înainte de-a afla secretele capitalismului american, voci influente precum A.C. Cuza, Octavian Goga sau Corneliu Zelea Codreanu au proclamat moartea democrației, aducând un enorm deserviciu ideii patriotice prin susținerea politicilor rasiale ale Germaniei naziste.

În același timp, voci importante ale Stângii — de la Mihail Sadoveanu sau Tudor Arghezi până la George Călinescu ori Zaharia Stancu — s-au grăbit să colaboreze cu regimul stalinist instalat de sovietici la București… Lecția epocii? Pentru cărturari, promisiunea mântuitoare a religiilor politice, este, adesea fatală.

România interbelică nu reprezintă vârsta de aur a istoriei naționale, tocmai pentru că ea coincide cu recrudescența colectivismului și cu idolatrizarea Statului birocratic-administrativ, în detrimentul libertății individuale. Totalitarismele secolului XX au bulversat viața noastră comunitară (iar nu toți intelectualii s-au dovedit a fi un reper de moralitate).

Instalarea unor regimuri autoritarist-dictatoriale l-a convins pe Dumitru Stăniloae (împreună cu membrii grupării „Rugul Aprins”) că utopiile seculare trebuie abandonate în beneficiul revelației biblice și a tradiției contemplative a Bisericii. Artiști, filozofi, literați, muzicieni sau monahi îmbunătățiți au redescoperit civilizația Decalogului într-o cultură a dialogului cu modernitatea. De ce n-ar inspira demersul lor acțiunea generației noastre?

După 1947, România liberă s-a manifestat prin lupta partizanilor din munți împotriva trupelor Siguranței, dar și prin mărturia unor personalități de talia lui Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt sau I.D. Sârbu, întemnițați pe nedrept. Cum, atunci, să nu fim recunoscători oamenilor curajoși care s-au opus dictaturii și care, prin rostirea adevărului, au făcut ca aerul din mlaștina disperării să fie respirabil? Etica admirației rămâne esențială pentru bunăstarea noastră sufletească.

Două înclinații sufletești par astăzi demodate: cultivarea memoriei istorice și zborul minții către cer. Este popularizat mitul cetățeanului apatrid și al fericirii fără transcendență. Omul depersonalizat sau dezrădăcinat, lipsit de ocrotirea cetății și străin de nostalgia paradisului, devine un atom neglijabil, pierdut într-o masă amorfă, fără orizont spiritual sau identitate națională. Avocații secularismului jubilează atunci când obțin nu doar separarea Occidentului de tradiția creștină, ci și diminuarea sentimentului patriotic. Cui prodest?

Instrumente democratice precum plebiscitul sau referendumul local sunt înfierate drept invenții populiste. La Bruxelles sau Washington D.C., culoarele puterii au ajuns inaccesibile milioanelor de muritori care nu vor decât să muncească, să aibă o familie prosperă, să fie liberi, să cinstească strămoșii, să trăiască viața, să creadă, să spere, să iubească. 

Elitele globaliste care venerează „drepturile omului” și „valorile umanității” refuză apartenența la o comunitate politică. Iată de ce visul Europei libere sau al României Mari trebuie tălmăcit într-o dimensiune nouă, care evită atât capcana globalismului, cât și tentația naționalismului tribal. Dacă înțelepciunea biblică ne învață umilința, tradiția republicană a anticilor ne vorbește despre magnanimitate. Din această sinteză, sugerează Pierre Manent, rezultă „acțiunea umană dezlănțuită și cea mai intimă legătură cu Dumnezeu.”

După 1989, România s-a despărțit de milioane de compatrioți, exasperați de bolile unui sistem politic-administrativ. Am exportat în lumea civilizată mai mulți oameni calificați decât Siria pe timp de război. Cei rămași acasă, pe meleaguri natale, se întreabă: ce ne mai ține împreună? Răspunsul nostru e simplu: capacitatea acestui popor latin de-a rosti, în fața celorlalte neamuri, o poveste unică despre experiența libertății.

Petrecerea îndelungată sub dictaturi ne-a învățat lucruri importante despre oroarea sclaviei. Timpul pribegiei n-a anulat apoi faptul că „de la Râm’ ne tragem”. Suntem o comunitate de limbă care mai poate revendica moștenirea civilizației iudeo-creştine. Ploaia optimismului evanghelic poate risipi tristețea resemnării mioritice. O țară puternică captează ecoul fiecărui suflet care spune, dimpreună cu milioane de confrați: eu cred, eu pot, eu vreau, eu muncesc, eu dăruiesc, eu iubesc…

Se cuvine să recuperăm, așadar, înțelepciunea biblică, frumusețea artei clasice și rigoarea filozofiei grecești. Poți iubi geniul spiritual al Ortodoxiei răsăritene, fără să disprețuiești realizările ingineriei japoneze; savurând aromele Balcanilor nu contrazici principiile de funcționare ale ceasului elvețian; profunzimea proverbelor țărăneşti completează strălucirea științelor exacte. Putem păstra unicitatea României doar printr-o negociere între virtuțile spirituale ale creştinismului (născut în Ierusalim) şi valorile politice ale Occidentului (afirmate la Roma).

Forma politică a națiunii române va trebui să aibă o anumită continuitate cu generațiile anterioare. Țările de succes nu repetă greșelile trecutului. Vom prospera doar dacă ne vom opune ingineriilor sociale care distrug inocența copilăriei, familia tradițională, substratul biologic al naturii umane şi impulsul metafizic al unei culturi care l-a dat pe Constantin Brâncoveanu martir la Istanbul.

Vom rămâne verticali prin menținerea unor oaze de normalitate, adică păstrând respectul pentru mame, grija pentru copii, compasiunea pentru cei bolnavi. Vom fi binecuvântați de Dumnezeu doar rezistând asaltului barbariei, corectitudinii politice sau apostaziei globaliste.

Înainte de-a schimba sistemul ticăloșit al ordinii politice autohtone, e importantă schimbarea sinelui. Cuvântul-cheie, aici, este metanoia. Grele sunt păcatele celor care au transformat România într-o scăldătoare a ologilor, dar cei chemați să fie doctori și să oblojească trebuie să fie căliți de lecțiile grele ale istoriei. Față de cei morți în tranșeele Primului Război Mondial, noi suntem o palidă umbră a dârzeniei bărbătești. Proba verticalității și a rezistenței morale nu se dă printr-o apăsare de tastă.

Astăzi, Europa şi România trebuie să se adapteze unei lumi într-o permanentă schimbare. În ultimele trei decenii, am fost martorii a trei schimbări de paradigmă: (1) revoluția politică rezultată din prăbuşirea comunismului și ascensiunea Islamului radical; (2) revoluția tehnologică, de la telefoanele smart până la inteligența artificială a roboților; (3) revoluția informaţională produsă de generalizarea accesului la Internet (e-mail, social-media, etc). Sunt schimbări care vor transforma economia mondială, presa liberă, reprezentarea politică sau identitatea culturală a marilor națiuni. Pe de o parte, dronele arată mai ușor abuzurile clasei spoliatoare. Pe de altă parte, fenomene precum știrile false (fake news) bulversează jocul democratic. Ceea ce nu va dispărea, niciodată, este nevoia oamenilor de măreție, de identitate, de apartenență, de veșnicie.

Viitorul nu este un loc care ne așteaptă, ci un proiect care se construiește. Cum? Învățând din lecțiile istoriei. O națiune renaște atunci când pune împreună gândirea și acțiunea. Din viitorul României prospere nu poate lipsi respectul pentru dascăli și încurajarea spiritului antreprenorial; integritatea politicienilor și profesionalismul managerilor; curajul & prudența cetățenilor de rând.

Nu există legi inexorabile ale istoriei care să producă schimbarea. Dumnezeu alterează destinele popoarelor prin oameni.

Ne vom trezi ca neam atunci când vom alege conducători politici și lideri spirituali demni de gravitatea anului 1918. Există oare leac pentru iarna învrăjbirii noastre? Da. S-ar cuveni să bem cu toții din izvorul virtuților fără de care visul României Mari nu s-ar fi împlinit.


Mihail Neamțu

Câte de folositor a fost articolul?

Apasă pe o stea pentru a selecta recenzia

Recenzia medie 5 / 5. Număr voturi: 1

Nici un vot! Fii primul care votează

Share on whatsapp
WhatsApp
Share on facebook
Facebook
Share on linkedin
LinkedIn

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *