Il segno de Dio è la semplicità. (Benedetto XVI)
Mi-am prezentat scrisorile de acreditare în ianuarie 2007, la puțină vreme după sosirea la Roma.
Ca ambasador desemnat îl întâlnești pe Papă la finalul unui ceremonial în egală măsură antic, sofisticat și – oarecum paradoxal – fundamental simplu. Ești preluat de la reședință de șeful Protocolului pontifical, împreună cu întreaga familie, și condus sub escorta jandarmeriei italiene până la porțile Vaticanului, la capătul Via della Conciliazione, unde te preia Garda Elvețiană. Ajuns la Palatul Apostolic, ești încadrat de gentiluomini di Sua Santità, membri laici ai suitei pontificale, cel mai adesea reprezentanți iluștri ai unor antice familii nobiliare catolice.
Împreună cu întreaga suită, pornești apoi către Biblioteca Pontificală privată, într-un itinerariu vertiginos pe culoarele celui de-al doilea etaj al renascentistului Palat Apostolic. Parcursul către locul întâlnirii cu Suveranul Pontif trece prin unsprezece săli succesive și, în formă de potcoavă, te conduce dinspre fațada interioară a Palatului Apostolic, cea privind spre Cortile San Damaso, către Biblioteca Privata del Papa, ale cărei ferestre dau către Piazza San Pietro.
Împreună cu membrii familiei și restul suitei te oprești pentru câteva minute în anticamera Bibliotecii Private, așteptând ca Suveranul Pontif să te invite înăuntru, la ceremonia propriu-zisă a prezentării scrisorilor de acreditare. Când ușile Bibliotecii se deschid, totul devine brusc și deopotrivă grav, hieratic și deplin omenesc.
L-am zărit pe Benedict în cadrul ușii, ușor retras către interior, zâmbind ospitalier, cu discreție și, mi s-a părut, cu o surprinzătoare smerenie introspectivă. Spun surprinzătoare, fiindcă Suveranul Pontif e, în fond, exact asta: unul dintre suveranii planetei, monarh – e drept, electiv, dar nu mai puțin prestigios, respectat inclusiv pentru autoritatea spirituală asupra miliardului de credincioși romano-catolici.
Am intrat, ezitant și crispat, în vecinătatea Suveranului Pontif și, după pronunțarea frazei rituale, i-am înmânat scrisorile de acreditare și discursul pregătit cu această ocazie, text rămas nerostit, dar pe care Osservatore Romano l-a publicat prompt odată cu știrea intrării în exercițiul funcției a noului ambasador. După primele momente în picioare, scena continuă așezat la biroul la care ți-l imaginezi pe Papă scriindu-și omiliile, revizuind vreun motu proprio sau ultima enciclică. Suveranul Pontif șade firesc, spre mijlocul biroului, cum ar sta dacă ar citi sau scrie.
Oarecum nefiresc stă ambasadorul, pe una din laturile înguste ale mesei, cumva oblic, ca pentru a menține – îmi imaginez – o cât mai mare proximitate cu Papa. Într-adevăr, Benedict e foarte aproape, mâinile voastre s-ar putea atinge, îi auzi limpede vocea, îl vezi mai de aproape decât ți-ai fi putut imagina vreodată. Îți spui totuși că nu ești acolo pentru a face aceste observații, nici fenomenologia minuțioasă a vecinătății pontificale, ci pentru a-ți pune mandatul în practică.
Spui așadar, când fluent, când crispat de trac, cele convenite cu Bucureștiul, insistând asupra celor pozitive și parând anticipat eventualele critici – turnul de birouri din coasta Sfântului Iosif, lentoarea retrocedărilor… Intri așadar, încă din preajma Papei, în mecanica misiunii tale, de care nu-ți permiți să uiți nici măcar când te lași parțial copleșit de emoția debutului sau a întâlnirii memorabile.
Familia e și ea introdusă în Biblioteca Privată după câteva minute. Îi prezinți pe fiecare și asculți mândru conversația în germană a Papei Benedict cu cei mai mari dintre copii. Unul din cei mai mici, sustras complet din regula jocului ceremonial, se învârte curios și, după ce reperează un scaun către ferestrele dinspre Piazza San Pietro, se instalează prompt și cască ochii în jur legănându-și în aer picioarele prea scurte.
Frate-său mai vârstnic încearcă zadarnic să-l aducă la ordine, în panica soției și sub privirile tandru amuzate ale Pontifului și monseniorilor din suita de protocol. Ne aliniem apoi pentru fotografiile cu Sfântul Părinte, care găsește cu cale să-și pună mâna, îngreunată de sigiliul petrin, pe căpățâna celui mai indisciplinat dintre cei mici, care nici nu tresare și care, până azi, ne zâmbește netulburat din poze.
În sens propriu, nu-l întâlnești prea des pe Papă. Împreună cu ceilalți ambasadori, îl vezi o dată pe an, la discursul pontifical oferit șefilor de misiuni acreditați pe lângă Sfântul Scaun. În Sala Regia, stai cuminte pe scaun, inserat în lungul șir al ambasadorilor în frac sau costum național, ascultând cuvintele pontifului și încercând, încă de acolo, să deslușești prioritățile globale ale Sfântului Scaun pentru anul ce vine.
La final, în ordinea de precădere, te apropii de Papă și îl saluți în numele propriului guvern și îi faci obișnuitele urări pentru anul cel nou. Ar mai fi vizitele oficiale, prilejuri și ele să te regăsești în vecinătatea pontificală, doar că, pe lângă premierul sau președintele tău, prezența ta auxiliară trece firesc neobservată.
Îl vezi, în fine, pentru ultima oară – de data asta nu în frac, ci în costum de oraș – la încheierea misiunii. Intri de la bun început cu ai tăi, și totul are aerul de familiaritate al celor care se repetă la răstimpuri sau care au deja un precedent. Și emoția ta e alta: cumva mai coaptă, fiindcă ai oarecum impresia că pricepi lucrurile, fie și parțial, din interiorul lor, că ai în față un interlocutor pe care ai ajuns să îl înțelegi mai deplin și care, te amăgești, te știe și el.
Copiii au crescut și ei. Adolescenții s-ar dori în altă parte și nu văd ce au în comun cu acest moșneag translucid. Băieții dintre două vârste, după ce se vor fi înghiontit tot drumul, sunt inerțial amuzați și, oricum, complet decontractați. Cei mai mici în fine, din cei deja șase cu care-ți închei misiunea: una privește ingenuu în jur cautându-ți orbește mâna, în vreme ce ultimul gângurește netulburat sub mâna pontificală care-i caută creștetul.
Marius Lăzurcă
