Toți angajații Statului își urmăresc interesul personal oriunde s-ar afla. E previzibil, e firesc, e uman, până la urmă. Doar că există interese private legitime și interese nelegitime. Înainte de-a sări la „excepția româneasă”, putem recunoaște că natura umană e pretutindeni aceeași.
(Să observăm, en passant, faptul că, deși elvețian, Sepp Blatter și-a dopat subalternii FIFA cu doze monstruoase de minciună, corupție și spălare de bani. Nici măcar în Germania, birocrații nu sunt imuni la poftă, minciună, ipocrizie sau rapacitate. Doar că, acolo, normele stabilite de comun acord — cum ar fi pedeapsa pentru furt sau viol — sunt și aplicate.)
Există societăți unde cultura locală respinge corupția individuală într-un mod organic, apelând la ostracizarea socială. În România, politicianul abia ieșit din închisoare este invitat în platouri TV, participă la dezbateri academice sau nășește un copil într-o biserică de cartier. Rușinea e ușor dosită sub un zâmbet fals.
La sud de Carpați, reflexul suspendării normei e aproape natural. Interesul privat nedeclarat și ilegitim omoară interesul național (școli, drumuri, spitale). După Unirea de la 1918, ardelenii au descoperit că politicienii valahi tămâiază altarul Binelui Comun (sub retorica României Mari), dar vizează îngroșarea propriului portofel.
Acolo unde instituțiile anticorupție sunt amputate de un Parlament ticăloșit iar noțiunea de rușine nu reglează faimosul Ph social, se insinuează automat mita, șperțul, hoția. Numai așa se explică ubicua prezență a bacșișului și a furtului între politicieni: și-au cumpărat locurile și acum trebuie să se scoată.
România este acea țară balcanică unde viața socială se lasă impregnată de-un mixt fatal între apucături sultanice și reflexe comunistoide. Sute de ani, boierii și domnitorii Țării Românești au plătit cu aur și argint funcțiile și dregătoriile în Stat.
Peste Ocean, George Washington a devenit președinte al Statelor Unite printr-o competiție deschisă între niște bărbați cu educație de gentlemen. Domnii fanarioți ai Țărilor Române s-au autopropus, feroce, la Stambul. Secolele XVIII-XIX abundă cu istorisiri cumplite despre trădări, aranjamente și vărsări de sânge nevinovat.
Figuri mitice precum Șerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu au adus la Înalta Poartă peșcheșul pentru a primi firmanul. Moartea lor violentă descrie tiparul tiraniei politice, iar nu regnul libertății.
În istoria României moderne, valorile liberale apar ca un scurt intermezzo între regimul fanariot și regimul legionar. Între 1866 și 1938, s-a afirmat primatul cetățeanului în raport cu Statul.
A urmat frenezia dictaturilor etatiste și, între 1945 și 1989, consolidarea comunismului ca religie a urii și-a lichelismului moral. După 1990, FSN a fost construit după chipul și asemănarea Statului totalitar.
Moștenitorii PCR n-au putut da naștere unui partid democratic. Frontul Salvării Naționale și-a construit propria poliție prin intermediul forțelor sindicale și al mișcărilor sociale de tipul mineriadelor. FSN n-a respectat obligația diviziunii puterii și a sfârșit prin a abuza de monopolul violenței legitime (13-15 iunie 1990). Ulterior, mineriadele s-au mutat în Parlament și pe ecranul televiziunilor mogulizate.
În acest context, vocea unui intelectual ca Horia-Roman Patapievici s-a prezentat mereu ca ambasador al oamenilor liberi capabili să se revolte, fără teamă, împotriva nomenclaturii tranziției. Critica puterii din volumul „Politice” sfârșea printr-o apologie a libertății privită ca dar suprem al omului civilizat.
În fond, pentru libertate a plecat poporul ales din sânul Egiptului faraonic. Tot pentru libertate au suferit și deținuții politici ai închisorilor comuniste (mama doamnei Monica Lovinescu având o biografie aparte). Statul totalitar a ucis demnitatea persoanei prin interzicerea dreptului elementar de-a gândi, de-a vorbi și de-a alege.
Mihai Neamțu
